Morometii

Romanul ,,Moromeţii’’ reprezintă o operă de referinţă în literatura română postbelică. Alcătuit din două volume apărute la o distanţă de 12 ani unul de celălalt (în 1955 şi 1967), ,,Moromeţii’’ este o monografie a satului românesc din Câmpia Dunării, aflat la răspântia dintre două orânduiri sociale.
Tema generală a romanului este relaţia individ- istorie sau, cum spunea criticul Eugen Simion, ,,libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei’’(,,Scriitori români de azi’’).
Primul volum reconstituie lumea satului tradiţional, cu câţiva ani înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Pe acest fundal se proiectează drama: destrămarea unei familii şi prăbuşirea valorilor tradiţionale ale satului. Aşadar romanul dezvoltă alte două teme importante în creaţia lui Marin Preda: familia şi condiţia ţăranului.
Titlul subliniază intenţia romancierului de a urmări destinul unei familii; destinul lui Ilie Moromete şi al familiei sale prefigurează destinul unei colectivităţi grav ameninţate de un timp viclean, care ascunde, sub aparenţa ,,răbdării’’, capcana unei istorii frauduloase.
Incipitul romanului conţine o frază memorabilă ce fixează reperele spaţio-temporale ale acţiunii: ,,În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari...’’ Se anunţă astfel una din temele cărţii: relaţia individului cu istoria. Interesant este că evenimentele ce urmează a fi relatate în roman (conflictele din familia Moromeţilor, criza agriculturii, criza guvernului, războiul din Spania etc.) contrazic afirmaţia din fraza iniţială şi ne demonstrează că, de fapt, timpul este agresiv şi imprevizibil. Finalul romanului reia motivul timpului în mod simetric si exprimă clar această realitate: ,,Trei ani mai târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.’’
Drama Moromeţilor se desfăşoară într-un spaţiu familiar scriitorului: satul său natal, Siliştea- Gumeşti; simbolul verticalităţii acestui topos este salcâmul din grădina Moromeţilor, un simbolic axis mundi. Scena tăierii salcâmului devine astfel emblematică pentru că prefigurează destinul personajului principal, Ilie Moromete, dar şi destinul satului tradiţional., care se va prăbuşi sub loviturile unui timp ,,nerăbdător’’ cu oamenii.
Substanţa epică a romanului cuprinde trei mari secvenţe. Cea dintâi începe într-o sâmbătă seara, când Moromeţii se întorc de la câmp, şi continuă până duminică după-amiaza. A doua secvenţă epică, alcătuită prin tehnica modernă a colajului, alătură diverse scene din existenţa unor familii de ţărani - Bălosu, Boţoghină, Dumitru a lui Nae, Birică, Ţugurlan - dar menţine în centrul atenţiei familia Moromeţilor. Ultima secvenţă conţine două episoade narative importante: secerişul şi conflictul dintre Ilie Moromete şi fiii săi din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă şi Achim.
Începutul romanului – sugestiva scenă a cinei – îi înfăţişează pe Moromeţi adunaţi în jurul unei mese mici şi neîncăpătoare. Ilie Moromete stă pe prag, singura poziţie confortabilă, şi îi domină pe toţi ca un autoritar pater familias. Poziţia celorlalte personaje la masă defineşte relaţiile dintre ele: de o parte, întoarsă spre oalele de pe foc, stă Catrina Moromete, cea de-a doua soţie a lui Ilie, avându-i aproape pe copiii ei, Ilinca, Tita şi Niculae. Băieţii mai mari, din prima căsătorie a tatălui, stau aproape de intrare, de parcă ar fi gata oricând să plece. Cuvintele rostite şi atitudinea personajelor dezvăluie conflictele latente între băieţii mai mari şi mama lor vitregă, între fraţii proveniţi din căsnicii diferite, între tată şi fiii mai mari.
Figură complexă, Ilie Moromete întruchipează valorile morale autentice şi trăieşte cu iluzia autorităţii sale patriarhale. Vorbind despre personajul său, Marin Preda îl definea astfel: ,,Moromete al meu este şi el un contemplativ, iar drama lui este drama contemplaţiei’’. De pe stănoaga podiştei sale, priveşte netulburat trecătorii, are timp să gândească, să tăifăsuiască cu prietenii săi Cocoşilă şi Dumitru a lui Nae. Abandonându-se unor contemplaţii nesfârşite pe mirişte, monologhează, vorbeşte cu voce tare şi filosofează asupra mersului lumii. Privindu-şi pământul, Moromete are sentimentul libertăţii şi al stabilităţii. Pentru el, timpul este ,,răbdător’’, viaţa se desfăşoară după un tipic neschimbat: duminică dimineaţa, după ce trece pe la frizer, se duce în poiana fierăriei lui Iocan, unde face politică. Moromete citeşte ziarul, ascultat cu atenţie de toţi cei de faţă, şi apoi ţăranii comentează cu ironie şi umor evenimentele, ca într-o agora.
Deşi este un ins raţional, cu un spririt de observaţie remarcabil, eroul se autoiluzionează, crezând că autoritatea sa îi va ţine unită familia. Din păcate nu îşi înţelege copiii. Fiii cei mari sunt nemulţumiţi pentru că tatăl lor ,,nu face nimic, că stă toată ziua’’ şi îi reproşează că nu câştigă bani, ca vecinul lor, Tudor Bălosu.. Conflictul este alimentat de sora mai mare a lui Moromete, poreclită Guica, aceasta îndemnându-i să fugă la Bucureşti, cu oile şi caii familiei. Chiar dacă tatăl încearcă să le facă pe plac, vânzând cereale la munte, băieţii se hotărăsc să fugă de acasă. Pentru a plăti datoriile la bancă şi impozitul către stat, Moromete acceptă ca Achim să plece la Bucureşti cu oile, neştiind de planul băieţilor. Acesta nu trimite însă niciun ban din vânzarea lânii şi a laptelui. După seceriş, tatăl află întâmplător de complotul fiilor săi. Este momentul în care înţelege că trăise până atunci într-o iluzie şi că există un timp care i-a sălbăticit copiii. Monologând pe piatra de hotar, tatăl se pregăteşte să înfrunte momentul prăbuşirii familiei sale. Ca o ultimă afirmare a autorităţii sale, Moromete îşi bate crunt băieţii pentru nesupunere. Paraschiv şi Nilă fug la Bucureşti, luînd caii, bani şi lucruri din lada de zestre a fetelor; Moromete e obligat să vândă din pământ pentru a cumpăra cai şi pentru a plăti impozitul, rata la bancă, datoria către Aristide şi taxele de internat pentru Niculae. Familia se destramă şi acest lucru înseamnă dispariţia unui mod de viaţă, spulberarea concepţiei tradiţionale despre locul ţăranului.
Drama lui Moromete ca părinte este o consecinţă a spiritului său contemplativ. Personajul suferă de un soi de idealism moral. În acest sens, personajul lui M.Preda a fost comparat cu don Quijote. El se abandonează iluziei, este un om superior, inteligent, tipul de ţăran- filosof, care cunoaşte bucuria cuvântului, plăcerea disimulării şi savoarea jocului. Frecvent, ţinta ironiei sale sunt propriii copii, căci tatăl sancţionează prostia lui Nilă şi brutalitatea lui Paraschiv. Spiritul său ludic şi capacitatea de a disimula se observă şi în scena în care Jupuitul, agentul fiscal, încearcă să-l convingă să plătească ,,fonciirea’’ sau în timpul veritabilei comedii pe care ţăranii o joacă în poiana fierăriei lui Iocan. Arta disimulării este, de fapt, o formă de apărare. Disimulându-şi gândurile, eroul îşi apără libertatea interioară. Pentru el, bucuriile vieţii nu sunt de ordin material, ci spiritual. Prin acest personaj, Marin Preda creează o nouă tipologie, ţăranul- filosof, simbolul valorilor autentice ale satului tradiţional. Pentru Moromete, pământul nu este o valoare în sine, ca pentru ţăranii lui Rebreanu, ci o garanţie a demnităţii şi a libertăţii spirituale şi morale. Definitorie pentru personaj este replica din finalul volumului al II-lea: ,,Domnule, eu întotdeauna am dus o viaţă independentă’’.