Filosofia in poeziile lui eminescu

“Poetul nepereche al literaturii române” a cunoscut şi a valorificat în opera sa ideile epocii. A aprofundat filozofia europeană (concepţiile susţinute de Kant, Schopenhauer), cât şi cea indiană. Una dintre operele care au marcat puternic gândirea scriitorului a fost Lumea ca voinţă şi reprezentare de Schopenhauer.
Trecutul reprezintă cartea în care autorul îşi scrie memoriile. Prezentul nu este altceva decât noţiunea relativă din conştiinţa omului. Odată însă cu trecerea clipei, prezentul devine trecut şi mână omul spre viitor. Să exprime oare secunda, minutul sau ora adevărata faţă a timpului?
Citându-l pe Schopenhauer, Eminescu spunea: “Geniul este mintea aplicată exclusiv la obiect, subiectul cunoscător pur care iese din contingent şi se aşază în faţa metafizicului. El trăieşte în spaţiul astral, ignorând interesele voinţei lui individuale.”
Geniul poate apărea oriunde şi oricând. Soarta a făcut ca pe acest tărâm să răsară un geniu în persoana lui Eminescu. Sfera geniului e un cerc în care fiecare se situează pe o linie de continuitate cu predecesorii. Influenţat de Schopenhauer, substratul filosofic al poeziei eminesciene se identifică cu pesimismul. Sistemul filosofic al acestuia de natură idealistă, are drept arie de gravitaţie ideea lumii “ca voinţă şi reprezentare”.
În concepţia schopenhaueriană dualitatea subiect – obiect este exprimată în reprezentare. La Schopenhauer obiectul se identifică de fapt cu reprezentarea şi determină subiectul. El susţine: “A fi obiect pentru subiect şi a fi reprezentarea noastră este tot una. Toate reprezentările noastre sunt obiecte ale subiectului, şi toate obiectele subiectului sunt reprezentările noastre.” Această iluzie a existenţei ce îmbracă forme materiale datorită simţurilor înşelătoare şi a relativităţii lucrurilor, precum şi incapacitatea minţii de a percepe adevărul, smulg poetului unele accente nihiliste. Iluzia existenţei este identificată cu vălul “Maya” din religia indiană, ce împiedică pe om să vadă lucrul în sine. “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece, / Ci eu in lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece” (Luceafărul).
Cheile ce pot deschide uşa visului, adică formulele percepţiei sunt idealurile poetice ale lui Eminescu pe care l-a sintetizat genial în nuvela Sărmanul Dionis. Proiectându-l pe Dionis în timp (epoca lui Alexandru cel Bun) şi în spaţiu (călătoria pe lună), Eminescu demonstrează relativitatea celor două coordonate. Ideea vieţii ca reprezentare este asemănătoare cu transcendentalismul formelor intuiţiei lui Kant. Eminescu a tradus Critica raţiunii pure, aflându-se, deci, şi sub influenţă kantiană. Potrivit acestei concepţii, nimic nu există cu adevărat, totul nu este altceva decât o proiecţie interioară a simţurilor omului. “Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe” (Luceafărul).
Încercarea de separare a lucrului în sine de reprezentare trebuie făcută la nivelul subiectului cunoscător. Lucrul în sine al fiinţei este de fapt voinţa. Potrivit lui Schopenhauer, voinţa de a trăi este cauza existenţei lumii, luând în poezia lui Eminescu forma “dorului nemărginit”. “Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit, / Sunt atrase în viaţa de un dor nemărginit…”, “La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă si voinţă …” (Scrisoarea I).
În accepţie schopenhaueriană, “voinţa de a trăi”, se manifestă într-un prezent etern, singura cale de vindecare a fricii de moarte. Manifestarea prezentului etern determină feeria iluzorie a trecutului şi a viitorului. Comparaţia cu soarele, care doar apunând într-o lume răsare în alta, este preluată din filosofia lui Schopenhauer şi sugerează continuitatea prezentului etern chiar şi după moartea omului ca individ. “Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le-nveţe; / Tot ce-a fost şi o să fie/ În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi socoate” (Glossă).
Durerea, ca esenţă a vieţii, e determinată de “voinţa de a trăi”. Există o proporţionalitate directă între sensibilitate şi durere. Cu cât sensibilitatea e mai mare, cu atât durerea e mai mare. Neputând fi evitată, suferinţa trebuie înfruntată, iar cugetarea filozofică este izvorul acestei puteri stoice. Resemnarea îşi are originea în filosofia antică, grecii comparând viaţa cu o piesă de teatru, în acare soarta fiecărui om reprezintă de fapt un rol atribuit de o putere superioară. Omului nu-i revine decât misiunea de a juca, cât mai bine, acest rol. Ideea apare şi în viziune eminesciană. “Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i, / Şi de plânge, de se ceartă, / Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine” (Glossă).
Stoicismul schopenhauerian se regăseşte exprimat în ultima strofă a poemului Luceafărul a cărui concluzie ar putea fi: “Datoria unui om singur este să fie şi mai singur” (Cioran). Luceafărul – “floarea supremă şi cea mai pură a acestei tendinţe” (T. Vianu) – este construit de fapt pe ideea lui Schopenhauer potrivit căreia geniul nu poate atinge fericirea pe pământ. Eminescu însuşi explică: “Geniul (n. n.) nu are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mai mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric.”
Eminescu a preluat ideile lui Schopenhauer şi în ceea ce priveşte estetica poeziei. Forma sa perfectă se datorează credinţei că: “Ritmul şi rima sunt două elemente auxiliare ale poeziei. Ele sunt un mijloc de a pune stăpânire pe atenţia noastră, căci astfel urmărim povestea cu o mai mare plăcere; în plus, creează în noi o stare de spirit eliberată de orice constrângere, anterioară oricărei judecăţi şi care ne determină să încuviinţăm ceea ce ni se recită; povestea câtigă o anumită putere emfatică şi persuasivă, independentă de principiile oricărei raţiuni. Poezia este pentru filosofie ceea ce este experienţa pentru ştiinţa empirică: poezia vrea să ne facă să sesizăm ideile platoniciene ale fiinţelor prin mijlocirea detaliului şi prin exemple, în timp ce filosofia vrea să ne înveţe să recunoaştem aici, în ansamblul său şi în generalitatea sa, esenţa intimă a lucrurilor, aşa cum se exprimă ea în ele. Poezia are caracterul tinereţii, iar filosofia pe cel al vieţii mature.”
Ideile filosofice schopenhaueriene au avut o covârşitoare importanţă pentru opera eminesciană, dar acestea nu coboară întru nimic originalitatea poetului, care trebuie căutată numai în adevărul şi energia lirismului cu care a însufleţit diverse gânduri abstracte.