Religia şi societatea, două concepte care se întrepătrund şi care au evoluat mereu, în ciuda controverselor ideologice şi filosofice.”Religie şi societate:două entitaţi, două abstracţii pe care, de obicei, nu avem ocazia să le întâlnim în chip nemijlocit.Societatea este o abstracţie:apariţia unei anumite categorii sociale, eşti membru al unei familii, cetăţean al unui popor, iar religia:cunoştem diferite Biserici, statele întreţin relaţii cu cultele, oamenii sunt îngrijoraţi de răspândirea sectelor, dar unde vom întâlni societatea cu manifestări concrete şi religia ca realitate tangibilă?”
Religia societăţii este legată şi de sinceritatea şi fervoarea credinţei personale: dacă nu ar mai exista credincioşi, nu ar mai exista nici problema relaţiei dintre societate şi religie , dar şi invers istoria ne învaţă că fervoarea credincioşilor, deloc puţin numeroşi, poate îngenunchia un regim prigonitor.Cele două planuri nu se confundă; poate exista o distanţă importantă între gradul de religiozitate al popoarelor şi starea relaţiilor dintre Biserică şi Stat.În Anglia şi în ţările scandinave, proporţia de credincioşi care asistă în mod frecvent la slujbă este mică (1-2%), ceea ce nu împiedică Biserica de stat să se bucure de un statut care îi asigură respectul autorităţilor şi a opiniei publice.Luând în considerare doar criteriile juridice aceste ţări sunt state confesionale şi societaţi creştine.Pe de altă parte Franţa secolului al-XIX-lea şi alte ţări catolice (Belgia, Italia sau Portugalia) au avut guvernări „care au practicat o politică ostilă religiei şi au adoptat o legislaţie ce viza slăbirea acesteia”, dar majoritate populaţiei au optat să urmeze cu religiozitate poruncile Bisericii.La capitolul relaţiilor dintre stat şi societate, Biserica Romano-Catolică este cu siguranţă cea mai exigentă dintre toate, deşi i s-a întâmplat adeseori să cedeze în faţa puterii şi să accepte unele aranjamente care îi îngrădeau libertatea de expresie şi acţiune.Aruncând o privire în prezent, lucrurile s-au schimbat relaţiile dintre autorităţiile religioase şi guvernanţi s-au destins, iar cea mai mare parte a populaţiei este indiferentă faţă de religie şi nu se mai consideră obligată să se conformeze prescripţiilor Bisercii.Această răsturnare de situaţie are logică, Biserica Catolică nu mai reprezintă o înrijorare pentru puteria politică şi nici o ameninţare pentru independenţa societaţii civile,odată cu pierderea unei mari influenţe.
Relaţia dintre religie şi societate este una triunghiulară, alături de stat şi religie, mai există societatea, numită civilă.Termenul „civil” se definea în opoziţie cu „religios”, astfel că anumite vestigii se mai păstreză astăzi încă la nivelul vocabularului- stare civilă, cununii civile, funeralii civile- ca manifestare a refuzării religiei. Măsurile luate de o guvernare influenţează starea de spirit a unei părţi din populaţie şi are un anumit efect asupra religiei societăţii civile.Luăm ca exemple, războiul purtat de Bismarck în Prusia împotriva catolicismului sau laicizarea înterprinsă de către republicani în Franţa după ce au cucerit puterea în 1879.Cele două purtând o mică răspundere pentru accentuarea îndepărtării de religie.
Diferenţa religioasă produce conflicte religioase pentru care societatea civilă nu este îndeajuns de pregătită.Principiul egalităţii şi imperativul toleranţei reprezintă cuceriri istorice, care au extirpat ghimpele politic al conflictelor religioase, dar amândouă se comportă abstract faţă de fenomenul diferenţei culturale.Potenţialele de conflict date de diferenţa culturală şi de inegalitatea religioasă în viaţa societăţii -11 septembrie 2001 este dovada isoric-universală încărcată simbolic în acest sens- sunt puse în mare măsură în paranteză în politica culturală de pâna acum a societăţii civile.
Ar fi prea usor să afirmăm că Biserica se află cu un pas înaintea statului în ceea ce priveşte apărarea drepturilor omului,pentru că Biserica, din momentul separării sale de Stat, poate face acest lucru doar dinpunct de vedere teoretic.Fără ajutorul dimensiunii politice, idealurile Bisericii Catolice de respectare a demnităţii umane rămân la rangul de simple declaraţii umanitare.Alain Besancon identifică o condiţie de bază pe care ar trebui să o îndeplinească orice act de comunicare între om-credincios-cetăţean al unui stat democrat şi Biserică:”Biserica ar trebui să-i ofere omului democraţiei plăcerea pe care o resimte inteligenţa atunci când caută credinţa şi credinţa când caută inteligenţa”.Religia nu trebuie impusă pentru ca să crească respectul pentru om.
INSTITUŢIA RELIGIEI
Religia se referă la acele moduri socialmente distribuite de gândire, simţire şi acţiune ce au de a face cu supranaturalul sau „lumea de dincolo”.E. Durkheim sugerează practicile şi credinţele religioase se leagă de sacralitate fiind opuse lucrurilor profane.Sa-cralitatea este orice este extraordinar, misterios, inspiră respect şi este chiar potenţial periculos, ceva ieşit din normal.Profanul, în contrast, are de-a face cu acele aspecte zilnice ale vieţii şi cu locurile comune.Deoarece sacralitatea se leagă cu putere de sentimentele de reverenţă şi respect, ea poate fi de obicei apropiată numai prin ritualuri.
Ritualurile sunt proceduri formale ce dictează cum ar trebui să se poarte oamenii în prezenţa sacrului.În comportamentul lor religios oamenii crează o linie socială de reguli şi semnificaţii ce guvernează experienţa lor.Experienţa religioasă se împarte în patru categorii:
Supranaturalul simplu;
Animismul;
Theismul;
Un sistem abstract de simboluri.
Supranaturalul simplu
În cadrul acestei categorii credincioşi atribuie naturii o calitate difuză, impersonală, supranaturală.Este întâlnită în Pacificul de Sud şi este numită mana.Aici nu sunt implicaţi zeii sau spiritele ci este vorba despre o anumită forţă ce influenţează evenimentele în bine sau în rău.Oamenii silesc puterea supra umană să se comporte conform dorinţei lor, prin manipulări mecanice ale acesteia şi luăm ca exeplu trifoiul cu patru foi care are mana, angajată să realzeze scopuri imediate:bună performanţă la un test, succes în dragoste sau alte dorinţe realizabile.
Animismul
Acesta reprezintă credinţa în spirite sau fiinţe.Oamenii au atribuit spirite animalelor, plantelor, pietrelor sau unor oameni.
Theismul
În theism religia este centrată pe credinţa în zei.Judaismul, Creştinismul şi Islamismul sunt forme de monoteism sau credinţa într-un singur zeu.Ele toate au stabilite organizaţii religioase,lideri religioşi sau proţi, ritualuri tradiţionale şi scrieri sacre.Religia Greciei antice şi Hinduismul sunt forme de politeism sau credinţa în mai mulţi zei cu putere relativ egală.
Un sistem abstract de simboluri
Câteva religii se concentrază asupara unui sistem abstract de simboluri, se dedică realizării moralei şi perfecţiunii spirituale.Avem, ca exemplu, unele religii din Asia incluzând taoismul şi budismul.
Organizaţii religioase
Normele, credinţele şi ritualurile furnizează structura culturală a religiei.Sociologii disting patru tipuri ideale de organizaţii:biserca, secta, denominaţia şi cultul.
BISERICA este o organizaţie religioasă ce se declară în drept să emită pretenţii de legimitate şi relaţii pozitive ci instituţiile dominante ale societăţii.Ea are pretenţia să includă cei mai mulţi membri ai societăţii, membri născuţi în cadrul bisericii dacă părinţii lor sunt afiliaţi acesteia.
SECTA este o organizaţie religioasă ce se declară singura îndreptăţită să emită pretenţii de legitimitate şi respinge modul de viaţă şi valorile dominante ale societăţii.Ea este alcătuită dintr-un număr mic de membri, indivizi ce s-au rupt de biserică şi au pretenţia că ei reprezintă adevărul.Pentru membrii sectei societatea este decadentă şi conţine răul.
DENOMINAŢIA acceptă pretenţiile altor religii şi în cea mai mare măsură se adaptează societăţii dominante.Membrii denominaţiei vin din clasa de mijloc.Aici intră majoritatea grupurilor religioase din America:presbiterienii, baptişti, congregaţionişti, metodişti, unitarieni, luterani, episcopalieni.
CULTUL acceptă legitimitatea altor grupuri religioase dar adesea intră în conflict cu societatea dominantă.Este critic faţă de societate.El se centrează pe probleme ale membrilor lui şi multe şi multe culte sunt construite pe o singură funcţie ca spiritualismul, noua gândire.
Perspectiva asupra religiei
Perspectiva funcţionalistă, consideră că religia contribuie la supravieţuirea societăţii.Funcţiile primare ale religiei sunt:creaţia, întărirea şi menţinerea solidarităţii sociale şi controlul social.
Ritualurile religioase, spune Durkheim, opereză în două feluri:
Într-un prim fel ele furnizează vehicule prin care noi revelăm altuia că avem o stare mentală comună;
În al doilea rând se crează printre noi o conştiinţă ce contribuie la angajarea socială şi la autoritatea morală.
Când o societate leagă moralitatea ei la religie, controlul social poate fi ridicat.
RELIGIA ŞI GRUPURILE NATURALE
Toate civilizaţiile cunoscute în istorie au fost create de societăţi care la rândul lor, au fost integrate şi organizate de activitatea lor civilizatoare într-o asemenea măsură, încăt nici cultura nici societatea nu pot fi considerate drept entităţi suficiente lor înseşi.
Orice societate este alcătuită din grupuri efemere sau permanente, inconsistente sau organizate, mari sau mici care au origini, structuri şi scopuri diferite.Anumite grupuri îşi găsesc unitatea în legăturile „naturale de familie”, altele sunt alcătuite din indivizi pe care îi apropie o experienţă comună.Există grupuri sociale a căror origine este datorată unei experienţe religioase şi a căror conduită este întemeiată pe aceasta.Coeziunea unui grup este deseori sporită şi întărită, uneori chiar provocată de impulsurile provenite din experienţele religioase şi dictate de acestea.Evoluţia conceptelor, a instituţiilor şi riturile religiei depinde de necesităţiile, dorinţelor şi ideiile grupurilor religioase.
H.J. Hogbin afirmă într-o lucrare a sa că:”religia mai mult reflectă decât dictează raporturile sociale”.Dar totuşi putem spune că această „reflectare” nu exclude posibilitatea de „a dicta” raporturile sociale.Ceremoniile religioase şi conceptele mitologice prezintă deseori trăsături explicabile prin caracterul unei unităţi etnice sau politice (familie, naţiune, stat) noi şi creatoare, experienţa religioasă a personalităţiilor charismatice şi a discipolilor acestora „a dictat” în mai multe rânduri, de-a lungul istoriei, schimbări profunde în timpurile existente şi uneori chiar a pus bazele unor noi tipuri de grupări sociale.
O împărţire semnificativă, recunoscută de toţi, este aceea care face distincţia între grupurile religioase „naturale” şi grupurile „fondate”.Specialist în religie, W Robertson Smith, ne spune că orice fiinţă umană devine membru a unei societăţi naturale fără nici o alegere din partea sa, ci pur şi simplu prin naştere şi educaţie şi rămâne membru al acestei societăţi.Cu timpul individul poate să renunţe la legăturile naturale, cum ar fi legăturile tată-fiu, frate-soră şi îşi poate crea în mod voluntar o confrerie sau alt grup, dar le rămâne fidel celor naturale. Aceste fidelităţi , una faţă de grupul natural, iar cealaltă faţă de grupul creat, pot fi compatibile sau se pot exclude una pe cealaltă, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori atunci când motivele de afiliere la grupul creat sunt de ordin religios.
Identitatea grupării naturale şi grupări religioase
Orice societate este formată din mai multe unităţi sau grupuri cu diferite grade de importanţă, unele din acestea sunt grupurile „naturale” alcătuite din membrii uniţi prin sânge sau căsătorie.Găsim în stadiile primitive ale civilizaţiei, membrii unui grup natural strâns uniţi de anumite activităţi şi interese (căutarea şi găsirea hranei, construirea de adăposturi, făurirea de unelte şi arme) şi acţiuni (vânătoarea şi războiul).
Prin legăturile suplimentare care contribuie la coeziunea unui grup natural, există una care prezintă un interes deosebit, anume legătura religiei.Atitudinea religioasă a unui grup natural este determinată de doi factori:
o experienţă personală caracteristică, mai mult sau mai puţin dar exprimată (colectivă sau individuală), a necunoscutului sau a sacrului;
influenţa tradiţiei.
Primul factor este un dat fundamental, pe care cu greu îl putem „explica” şi pe care cu siguranţă, nu îl putem reduce la influenţele sau la reflectările mediului, climatului sau ale altor condiţii exterioare.
Al doilea factor este mai puţin constant decât primul, fiind relativ tenace, chiar şi la nivelul culturii primitive, tradiţia religioasă face obiectul schimbărilor şi evoluţiei.Ambii factori determină atitudinea religioasă atât din punct de vedere psihologic cât şi în ceea ce priveşte formele pe care le crează experienţa religioasă, trăită de membrii săi.Membrii aceleaşi familii povestesc cu toţii aceleaşi mituri, sărbătoresc aceleaşi rituri şi respectă cu toţii şi cred în aceaşi forţă superioară divină şi urmează exemplul păstrătorului tradiţiei trimis al aceleiaşi forţe superioare.Deci, cultul, nu este numai o legătură suplimentară, ci este cea mai puternică, chiar dacă nu este de natură psihologică sau biologică.Putem spune că religia, conceptele şi riturile religioase conferă o forţă enormă şi decisivă coeziunii unui grup natural.
Joachim Wach face o clasificare a grupărilor unde găsim:
Grupul identic, în cadrul căreia legăturile culturale sunt aceleaşi cu legăturile naturale;
Grupul exclusiv identic, al cărui obiect de cult şi ale cărui forme particulare de adopţie îi sunt rezrvate acestuia (familie, clan) în mod exclusiv şi nu sunt împrăştiate de alte unităţi înrudite (altă familie din acelaşi clan, alt clan din acelaşi trib)
Grupul specific religios-un trib poate să fie divizat într-un anumit număr de grupuri, fiecare având riturile sale religioase;acolo unde acestă divizare nu mai corespunde limitelor tribului, ea este reglementată de un principiu diferit şi obidenţa religioasă faţă de un şef.
Grup specific religios găsim şi în societăţile primitive, dar nu este grupul laic, ci un grup care identifică legăturile religioase şi legăturile seculare.Avem ca exemplu la greci, la romani, evrei, celţi, egipteni şi la vechile civilizaţii precolumbiene, familia este o unitate în acelaşi timp culturală şi socială, deasemenea cetăţile din Grecea, Asia, vechea Americă şi China erau unităţi socio-culturale.Naţiunile în cadrul cărora supunerea faţă de religie şi supunerea faţă de ordinea politică au coincis sunt evrei, egiptenii, babilonienii, asirienii, hituţii, persanii, greci, romanii, chinezii, japonezii, mexicanii şi peruvienii.”Toate aceste naţiuni au evoluat conform unui proces de integrare, plecând de la cele mai mici unităţi tribale sau locale, pentru a ajunge un Stat”, ne spune Reich.
Cultul şi familia
Antropologia modernă consideră familia drept cea mai mică unitate socială, dar conform lui Lowie, „suntem în măsură să concluzionăm că, spre deosebire de orice altă formă de organizare socială, familia, luată individual, este o unitate socială omniprezentă”.Cel mai simplu tip de familie rămâne totuşi acela care nu conţine decât mama, tatăl şi copiii.Această unitate se regăseşte de-a lungul întrgii istorii umane şi formează inclusiv în zilele noastre baza societăţii moderne.Există unele trăsături comune famililor unui grup cultural şi religios, însă altele nu se întâlnesc decât în cazul anumitor familii.
Cultul familiei la greci presupunea ca afilierea la familie şi la demos era singura care determina îndatoririle religioase ale cetăţeanului atic.S-au cunoscut organizaţiile familiale din China, Egipt, India, Iran, Mexic şi Peru, iar studiile tipologice despre unităţile socio-religioase din societatea primitivă au prilejuit numeroase controverse şi discuţii.S-au conceput teorii antropologice privind cultul familial, considerat drept realizarea ultimă a evoluţiei religioase.Unii priveau „manismul” drept adevărata sursă a religiei.
Mai mult decât oricare alt grup, familia îşi găseşte integrarea în comunitatea cultului.Cu toate că ritul şi cultural sunt două lucruri strâns înrudite, aşa cum cultul şi teologia în stadiile superioare, rămâne totuşi adevărat faptul că celebrarea aceloraşi rituri, oricât de simple ar fi ele, este mai eficientă şi mai importantă decât convingerile şi credinţele comune.
Cultul familiei poate fi caracterizat prin modurile diferite în care sunt îndeplinite funcţiile regulate şi naturale, cum ar fi mâncatul (termenul ekapakena vosatam, „comunitatea celor care pregătesc mâncarea împreună”, este expresia obişniută prin care hinduşii desemnează familia), contracararea legăturilor conjugale, joaca, munca sau prin executarea unor acte specific religioase.Libaţia, care este legată de mesele obişnuite, este o ilustrare a primelor demersuri, în vreme ce mesele ceremoniale, rezervate unui cult special, tămâierea, sacrificiul şi rugăciunea sunt o ilustrare a celor din urmă. Actele de cult înseşi au loc în mod regulat (în fiecare zi, lună, an), fie în mod spontan cu ocazia unor evenimente importante din viaţa grupului sau a individului.Cele mai obişnuite ceremonii religioase în familie sunt cele care se prezintă sub formă de ofrande, rugăciuni, invocări, fie individuale, fie colective, îndeplinite de toţi membrii familiei.
În familia egipteană, conform lui Erman, viaţa de familie este centrată pe mamă şi nu pe tată, deoarece ea este „cea care conduce casa”, „ţine focul în vatră”.
În Iran, tatăl dar şi şeful neamului, al tribului sau al ţării aduce sacrificii lui Mithra, protectorul vieţii întrgului grup.În familia greacă tot tatăl era protectorul şi reprezentantul natural al familiei în faţa oamenilor şi a zeilor, el trebuia să asigure cultul divinităţiilor casnice, să vegheze la conservarea obiceiurilor speciale ale familiei şi la învăţarea acestora de către fii săi.
Patriarhul evreu era, Baal-ul casei sale.Conform formulei lui Pedersen, acest titlu determină „o comunitate psihică, a cărui emblemă era”, ceea ce este adevărat pentru majoritatea culturilor.”Respectul de care se bucură şeful familiei se datora mai puţin înţelepciunii şi forţei sale superioare, cât rolului sacerdotal pe care îl juca în cadrul familiei.Autoritatea sa nelimitată avea un fundament spiritual.Familia era o societate a cărei legătură era comunitatea practicilor religioase”.
Un fapt concret remarcat de Lowie, este acela că familia tinde să-şi piardă caracterul de unitate socială odată cu dezmembrarea familiei, sdică membrii ei nu se mai învecineză între ei.Acelaşi Lowie, îl numeşte pe cel care „se îndepărtează”, ca fiind un „membru vagabond” al familiei şi aparţine ei doar din punct de vedere social.
În sedentarism, pământul, proprietatea, casa, în special vatra, pragul, cămara, bucătăria sau alte puncte din casă sau dependinţe ale sale sunt centrele obişnuite ale devoţiunii familiale.Prezenţa divinităţii este indicată prin simboluri rudimentare (statui, imagini, embleme) sau simboluri rafinate (divinităţi chinezeşti, penaţii la Roma, geniile, larii, icoana rusească).În China, se celebrează ceremonii specifice în onoarea lui Tsao-wang, divinitate a vatrei foarte populară la taoişti, al cărei rol este identic cu cel al divinităţii locuitorilor oraşelor.Jolly ne spune:”Toţi locuitorii din casa hindusă, bărbaţi şi femei, trebuie să asiste la puja cotidiană, celebrată de preotul ereditar al familiei, şi să aducă omagii imaginii pietrei sau metalului, zeului tutelar al casei”.Lar familiaris al romanilor, ne mărturiseşte Samter, „constituia centrul sentimental al tuturor fazelor vieţii de familie;la toate aniversările din familie, i se aduceau ofrande de coroane, tămâie şi vin.Larul reprezenta conceptul primitiv al vetrei şi era imaginea ideală în jurul căreia se grupau toate reuniunile familiei”.În faţa larilor era îmbracată toga şi era un eveniment însoţit de ofrande aduse zeilor.
Examinând conceptele teoretice ale religiei familia, vom constata că teologiile polineziene, africane, hinduse, chineze şi toate teologiile indo-europene prezintă o mulţime de divinităţi ce răspund de prosperitatea grupurilor domestice.Întâlnim în cadrul acestora concepte similare celor de spirite, îngeri, patroni tutelari ai nivelelor culturale şi religioase superioare ale marilor religii monoteiste.Panteonul familial conţine atât elemente masculine, cât şi feminine.Uneori, este dificil de determinat dacă o divinitate domestică trebuie să fie considerată drept o personificare a mana sau a „destinului” membrilor săi, sau dacă este funcţia unei divinităţi mai vechi care a fost acaparată de grupul ce locuieşte casa.
Naşterile, căsătoriile, decesele au loc în colibă sau în casa familială.Cultura modernă înţelege aceste procese ale vieţii (naşterea, pubertatea, căsătoria şi moartea) ca şi momente ale vieţii individuale, însă în societatea primitivă aceste procese priveau grupul din care individul făcea parte într-un mod iseparabil.În societatea modernă cea din zilele noastre, căsătoria este privită ca fiind procesul prin care se creează familia, care este percepută la rândul ei ca „o unitate de fiinţe ce trăiesc împreună”, însă în societatea primitivă căsătoria nu implică în mod necesar viaţa în comun, tatăl poate fi un vizitator temporar şi luăm aici exemplul triburilor din Gran Chaco, unde copii trăiesc o jumătate de an cu tatăl lor, iar cealaltă jumătate cu mama.
Naşterea unui copil este un eveniment care interesează întreg grupul,iar prin anumite ceremonii copilul primeşte în mod oficial un nume.Referitor la importanţa acordării numelui, Groenbech ne spune părerea sa , că în ţările nordice copilul nu se năştea cu adevărat decât pe parcursul ceremoniei de acordare a numelui.Atribuirea acestui nume, ce conţinea sfletul, era însoţită de un cadou destinat să „lege numele de copil şi să-i dea forţa de a vitaliza noul membru al grupului”.Sarcina şi naşterea sunt însoţite, în mod obişniut, de ceremonii complicate.În toate societăţiile se interprind ceremonii similare botezului.
Un al doilea pas important în viaţa individului , este pubertatea, perioadă în care individul este iniţiat în toate d repturile adultului şi au permisiunea de a participa la ceremonii nu doar ca individ, ci şi membrii ai grupului.Această iniţiere cuprinde introducerea solemnă în ştiinţa ezoterică (mit, doctrină), în tradiţiile rituale ale grupului, motiv pentru care are o valoare religioasă de prim ordin.Practic, în toate religiile, acceptarea iniţiaţiilor este marcată de o solemnitate specială.
După pubertate, al treilea şi principalul eveniment din viaţa individului şi a grupului este căsătoria.Căsătoriile pot fi de mai multe feluri:poliandrice, poligame, levirat, căsătorie frate şi soră.Multe „popoare simple” celebrează taina căsătoriei prin rituri religioase complicate.Conceptul de „căsătorie sacră” (hieros Gamos) a zeilor, aşa cum există în religiile Orientului antic, ale Greciei şi Japoniei, este un exemplu de noţiune destul de veche despre consacrarea unui fapt fizic, transformat într-un stadiu religios.
Moartea, rămâne un mister al misterelor şi prilejuieşte diferite teorii, mituri, rituri magice şi religioase.Din punct de vedere social, principalul efect pe care îl provoacă este acela de a îndepărta pe individ, indiferent de statutul său în societate,de grup şi acela de a priva familia de unul dintre membrii săi.Ceremoniile care au loc în jurul defunctului au drept scop curăţirea murdăriei şi evitarea unor efecte periculoase şi intrarea în graţiile divinităţii.Karsten ne aduce la cunoştiinţă că:”Indianul nu fuge de nimic altceva ca de demoni, pentru el aceştia fiind adevărate cauze ale bolilor, cât şi de contactul cu moartea, care într-un anume sens, îl personifică”.
Conform lui Ruth Bunzel, în cazul indienilor zuni din sud-vest, fundamentul tuturor activităţiilor culturale este cultul strămoşilor, la care participă toată lumea „fără deosebire de vârstă sau sex şi fără a ţine cont de afilierea la alte culte.””De la primul strămoş până la ultima generaţie, familia forma o unitate”, ne spune James Thayer Addison, care ne mai aminteşte de „simţul profund al unităţii familiei” al japonezilor şi de „sintoismului, credinţa cea mai japoneză însăşi esenţa sa” , care „s-a dezvoltat începând din perioada în care adorarea strămoşilor a devenit un fenomen vital,de o forţă primordială”.
În civilizaţia occidentală modernă, procesul continuu de secularizare, care a creat în mod gradat o ruptură între funcţia religioasă şi corpul social tradiţional, a privat în bună măsură familia de caracterul său de unitate culturală.
Influenţa marilor religii charismatice asupra structurii sociale a civilizaţiilor tradiţionale a avut două rezultate principale:noua concepţie despre Dumnezeu, om şi societate a determinat slăbirea şi distrugerea legăturilor naturale.
Am remarcat forţa de coeziune care există în grupurile religioase în care legăturile religioase se suprapun cu cele naturale.Această coeziune apare atât de complexă, încât factorii sociali şi religioşi par să alcătuiască împreună un amestec perfect.Toate funcţiile sociale, care servesc într-un fel sau altul integrării grupului, pot fi privite ca expresii de loialitate faţă de valori superioare şi în consecinţă capătă o semnificaţie semireligioasă.Grupul, familia, clanul sau tribul, luate ca unitate socială şi religioasă, sunt identice, dar sensul coeziunii sociale şi cel al coeziunii religioase diferă în fiecare caz.
BIBLIOGRAFIE
Rene Remond-Religie şi societate în Europa, Iaşi, 2004
Mircea Flonta,Hans Klaus Keul,Jorn Rusen- Religia şi societatea civilă, Ed. Paralele 45, 2005
Dorel Morândău, Sociologie Generală, Editura Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2002
Joachim Wach, Sociologia Religiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997
luni, 15 iunie 2009
NUNTA DIN CANA GALILEII
Cuprins
Cuprins……………………………………………………………….1
Bibliografie…………………………………………………………...2
Argumentare…………………………………………………………3
„Din pricina desfraului fiecare sa isi aiba nevasta lui”……………9
Bibliografie
Cazania
Pr. Pihoc, „Talcuirea Sfintelor Evanghelii”
Atlasul Biblic
Cateheze maritale – Omilii la casatorie, editura „Oastea Domnului”-Sibiu 2004
Argumentare
Legatura dintre nunta din Cana Galileii, invataturile si sfaturile care se trag din aceasta, cu taina preotiei este strans legata deoarece preotul trebuie sa fie casatorit, sa nu faca adulter si sa isi iubeasca sotia[preoteasa]…in lucrarea ce urmeaza sunt prezentate multe invataturi de pe urma nuntii la care a participat Mantuitorul, nunta unde si-a inceput sirul de minuni, prin trasformarea apei in vinul cel bun.
„Iar a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii. Şi a fost chemat şi Iisus la nuntă. Şi erau şi Mama lui Iisus acolo şi fraţii Lui” (In 2, 1-2).
Am spus şi mai înainte că El era cunoscut mai ales în Galileea. Pentru aceea L-au şi chemat la nuntă şi S-a dus. Că n-a căutat la vrednicia Sa, ci la binefacerile noastre. Fiindcă Cel Ce nu S-a socotit nevrednic ca să ia chip de rob (Flp 2, 7) cu atât mai mult nu a socotit lucru nevrednic să vină la nunta robilor. Cel Ce a şezut la masă împreună cu vameşii şi cu păcătoşii, cu atât mai mult nu a nesocotit să stea la ospăţ cu cei ce erau de faţă la nuntă. Iar cei care L-au chemat nu aveau despre El o părere sănătoasă, nici nu L-au chemat ca pe unul din cei mari, ci pur şi simplu ca pe unul din cei mulţi şi ca pe un cunoscut. Şi acest lucru 1-a lăsat să se înţeleagă evanghelistul când a zis: „Şi erau şi Mama lui Iisus acolo, şi fraţii lui”. Precum au chemat-o pe aceea şi pe fraţi, aşa L-au chemat şi pe Iisus.
„Şi, terminându-se vinul - zice -, a zis mama Lui: “Nu mai au vin.” Vrednic lucru este a cerceta aici de unde i-a venit Mamei Sale să-şi închipuie ceva măreţ despre copilul ei. Căci nu făcuse [până atunci] nici o minune. Fiindcă spune Scriptura că „acest început al minunilor 1-a făcut Iisus în Cana Galileii” (In 2, 11).
Iar dacă ar zice cineva că nu este îndeajuns faptul că a zis simplu „în Cana Galileei” spre a socoti că acesta este începutul minunilor - fiindcă se poate ca aceasta să fi fost cea dintâi în acel ţinut şi nu cea dintâi dintre toate, căci, de bună seamă, va mai fi făcut El altele, în altă parte- îi vom răspunde ceea ce am spus şi mai înainte. Şi care e răspunsul? Acela pe care 1-a dat şi Ioan: „Eu nu-L ştiam, ci ca să se arate lui Israel, pentru aceea a venit ca să-L botez” (In l, 31).
Dacă din cea dintâi vârstă ar fi făcut mi¬nuni, nu mai aveau trebuinţă israeliţii să li-L arate altul. Fiindcă după ce a ajuns la vârsta bărbăţiei, nu numai celor din Iudeea S-a făcut cunoscut prin minuni, ci şi celor din Siria şi chiar celor mai de departe, şi aceasta în numai trei ani. Ba nici de trei ani n-ar fi avut nevoie ca să Se facă arătat, căci îndată după prima minune a şi ieşit pretutindenea vestea despre El.
Aşadar, dacă Cel Ce a strălucit cu mulţimea minunilor în aşa scurt timp Şi-a făcut tuturor cunoscut numele, cu cât mai mult, copil fiind, dacă făcea minuni din cea dintâi vârstă, nu putea să fie uitat numai în atâta vreme! Căci întâmplările ce par nemaiauzite şi care s-au petrecut cu un copil, timpul le face de două ori mai vestite şi de trei ori, ba chiar de mult mai multe ori. însă nimic nu a făcut pe când era copil, ci numai acest lucru îl mărturiseşte Luca, că fiind de doisprezece ani a şezut împreună cu dascălii [templului] şi prin întrebările pe care le punea părea un copil minunat (Le 2, 46).
Dar şi pentru altă [pricină], [de astă dată] raţională, nu a început să facă minuni din cea dintâi vârstă: fiindcă [iudeii] socoteau că lucrul acesta este închipuire. Căci dacă mulţi erau bănuitori faţă de un om în puterea vârstei, dacă făcea aceasta, cu atât mai mult dacă un băieţaş făcea minuni, mistuiţi cum erau de invidie, 1-ar fi pironit pe cruce mai înainte de vremea cuvenită.
Şi dacă însele lucrurile iconomiei nu au fost crezute [de oameni], de unde i-a venit Mamei Sale să-şi închipuie ceva mare despre El?
Din aceea că El începuse să Se descopere: şi din faptul că a fost arătat de Ioan şi din cele spuse de El ucenicilor (In l, 19-51). Iar mai înainte de toate acestea, însăşi zămislirea şi cele ce s-au petrecut după Naşterea Lui i-au dat cele mai înalte cugetări despre Copilul ei. „Căci a auzit - zice - toate cele despre Prunc şi le păzea în inima ei” (Le 2, 19). Dar pentru ce nu le-a spus acestea mai înainte de [întâmplarea din Cana]? Fiindcă, şi asta am mai spus-o, atunci numai a primit voie să-L facă arătat.
Mai înainte era ca unul din cei mulţi şi ca ei petrecea. Pentru aceea nici nu a îndrăznit Mama Sa să spună aşa ceva către El. Dar când a auzit că Ioan a venit tocmai pentru El şi că I-a mărturisit cele pe care I le-a mărturisit, şi că avea ucenici, atunci, nemaifiind vin, luând îndrăzneală, L-a rugat, zicându-I: „Nu mai au vin”. Fiindcă voia ca şi acelor [nuntaşi] să le facă bucurie şi pe sine să se facă mai strălucită prin fiul ei.
Şi de bună seamă că s-a întâmplat şi cu ea ceva ome¬nesc, ca şi cu fraţii Lui, când au zis „Arată-Te lumii” (In 7, 4), dar de fapt voiau ca ei să se slăvească de pe urma minunilor. De aceea şi El i-a răspuns mai apăsat, zicându-i: „Ce este mie şi ţie, femeie? încă n-a sosit ceasul Meu”, însă că El se sfia foarte de cea care L-a născut, ascultă-1 pe Luca, cel care povesteşte cât de supus le era părinţilor (Le 2, 51), iar Ioan evanghelistul arată cum S-a îngrijit pentru ea mai dinainte, chiar în ceasul răstignirii (In 19, 25-27).
Când părinţii trupeşti nu împiedică cu nimic, nici nu se pun de-a curmezişul vreunuia din lucrurile cele după Dumnezeu, suntem datori şi este de neapărată trebuinţă să-i ascultăm. Iar a nu face aceasta este primejdie mare. Dar când cer ceva nepotrivit şi împiedică ceva din cele duhov¬niceşti, nu trebuie să-i ascultăm nicidecum.
Pentru aceea i-a şi răspuns aici astfel, după cum a făcut-o şi în altă împre¬jurare, când a zis: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?” (Mt 12, 48). Căci [fraţii Săi] nicidecum nu aveau despre El părerea care trebuia. Dar fiindcă ea L-a născut, s-a socotit pe sine îndreptăţită, după obişnuinţa maicilor, ca să-I poruncească toate, când ar fi trebuit să-L cinstească şi să I se închine ca Stăpânului [a toate]. De aceea i-a răspuns atunci aşa [Mamei Sale].
Gândeşte-te cum S-a simţit când tot poporul şi gloatele stăteau în jurul Lui şi mulţime de ascultători îl sorbeau, când le punea înainte învăţătura Sa, iar Mama Sa, venind în văzul tuturor, L-a întrerupt din cuvântare ca să vorbească cu ea. Ba nici înăuntru nu a voit să vină, ci El să Se ducă afară, ca să vorbească singur numai cu ea.
De aceea a şi zis: „Cine sunt mama Mea şi fraţii Mei?” Nu ca să o ocărască şi să se înalţe mai presus de cea care L-a născut. Departe de El aceasta! Ci fiindcă era de folos să n-o lase să gândească despre El cele mai de jos, ci cele mai înalte. Căci dacă Se îngrijea de ceilalţi şi făcea toate ca să le pună în inimă părerea dreaptă despre Sine, cu mult mai mult făcea aceasta pentru Mama Sa.
Şi fiindcă era firesc ca nici dacă L-ar fi ascultat să nu fi vrut să se lase convinsă de Fiul ei - socotind că i se cuvine în tot locul întâietatea, deoarece îi era mamă - de aceea a răspuns astfel celor care i-au spus [că este aşteptat afară]. Că nu ar fi putut s-o suie altfel de la o părere smerită despre El la una înaltă, dacă ea ar fi aşteptat totdeauna să i se dea cinste de către Fiul său şi nu ar fi venit [vreodată] la El ca la Stăpânul tuturor.
Şi aici, pentru aceeaşi pricină îi spune: „Ce este Mie şi ţie, femeie?” Dar nu mai puţin şi din altă pricină de neapărată trebuinţă! Care anume? Ca nu cumva să fie vreo bănuială [după aceea] asupra minunilor săvârşite. Fiindcă ar fi trebuit să fie rugat de cei ce aveau nevoie [de vin] şi nu de Mama Sa. Cum aşa? Păi cele ce se fac din rugămintea alor tăi, chiar dacă sunt lucruri mari, adesea le par celor ce privesc mai dinainte ticluite. Dar când înşişi cei ce au nevoie se roagă, minunea iese de sub orice bănuială, iar lauda este curată şi folosul mare.
Căci şi un medic, chiar dacă ar fi foarte priceput, intrând într-o bolniţă cu mulţi bolnavi, dacă nu ar asculta nimic de la cei neputincioşi, nici de la cei ce le-au venit în vizită, ci ar mângâia-o doar pe mama sa, va fi bănuit şi dispreţuit de cei bolnavi şi nimeni, nici dintre cei ce zac în pat, nici dintre cei ce sunt lângă ei, nu va crede că este în stare să facă ceva bun şi vrednic de uimire. Pentru aceea a şi certat-o atunci, zicându-i: „Ce este Mie şi ţie, femeie?”
Şi aşa, a învăţat-o să nu mai facă asemenea lucruri în viitor. Căci dacă Se îngrijea până şi de cinstea Maicii Sale, cu atât mai mult Se îngrijea de mântuirea sufletului şi de binefacerea cea pentru cei mulţi, pentru care a şi îmbrăcat trup. Nu ca să Se dea mai presus de Maica Sa a zis aceste cuvinte, ci rânduind multă purtare de grijă pentru ea şi ca să pregătească cu vrednicia cuvenită minunile ce le va face.
Iar că o cinstea foarte, chiar dacă n-ar reieşi din alte [împrejurări], însuşi faptul că a certat-o dă mai cu seamă mărturie îndestulătoare. Căci prin faptul că i-a atras luarea-aminte a arătat că se sfia foarte tare de ea. Cum şi în ce fel, vă vom spune în cele ce urmează. Ia gândeşte-te la femeia care a zis: „Fericit e pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt” (Le 11, 27), iar El i-a răspuns: „Aşa este, dar fericiţi cei ce fac voia Tatălui Meu”. Socoteşte că în acelaşi scop au fost spuse [de El] şi acele cuvinte. Căci [un astfel de] răspuns nu era al unuia care îşi respinge mama, ci al unuia care arată că nu ar fi ajutat-o cu nimic [acele vorbe de laudă], dacă ea nu ar fi fost foarte bună şi credincioasă
Şi dacă nu îi ajuta cu nimic Mariei să-L nască pe Hristos, dacă nu ar fi avut şi suflet virtuos, cu cât mai mult pe noi nu ne va putea ajuta cu nimic faptul că avem tată sau mamă sau copil virtuos, dacă suntem departe de virtutea aceluia.
„Căci fratele - zice David - nu izbăveşte; oare va izbăvi omul?” (Ps 48, 7). In nimic altceva - după harul lui Dumnezeu - nu trebuie să avem nădejdea mântuirii, decât numai în faptele proprii.
Căci dacă singur faptul în sine [de a-L naşte trupeşte pe Hristos] ar fi fost de vreun folos Fecioarei, ar fi fost de folos şi iudeilor - căci Hristos era după trup din neamul lor -, ar fi fost de folos şi oraşului în care S-a născut, ar fi fost de folos şi fraţilor Săi. Dar câtă vreme au fost cu negrijă faţă de ei înşişi, nu le-a fost de nici un folos înrudirea cu Hristos, ci şi ei erau osândiţi împreună cu restul lumii şi atunci [numai] au fost admiraţi, când au strălucit cu fapta lor cea bună. Iar oraşul a căzut şi a ars şi nu a avut nici un câştig din aceasta. Au pierit în chip jalnic şi rudele după trup, neavând nici un câştig pentru mântuire, din aceea că erau rude după trup, de vreme ce nu aveau şi apropierea de virtutea Lui. însă mai mari decât toţi aceştia s-au arătat apostolii, fiindcă au îmbrăţişat apropierea de El printr-un mod de vieţuire adevărat şi plin de râvnă, prin aceea că s-au supus [cu totul] Lui.
Să învăţăm şi noi, dar, de aici că avem nevoie în tot locul de credinţă şi de vieţuire luminoasă şi strălucitoare [în vir¬tute]. Căci numai acest lucru ne poate mântui. Fiindcă şi rudele Lui, câtăva vreme, au fost foarte cinstite pretutindeni, dar noi nu le mai ştim nici măcar numele, pe când viaţa şi numele apostolilor sunt lăudate în tot locul. Prin urmare, să nu cugetăm nimic măreţ despre neamul bun după trup, ci şi de-am avea mii de înaintaşi străluciţi, să ne sârguim noi înşine să întrecem virtutea acelora, ştiind că nimic nu vom dobândi de pe urma sârguinţei altora la judecata viitoare, ba aceasta ne va fi pricină de şi mai mare osândă. Că fiind din părinţi buni şi avându-i pildă de acasă, nici aşa nu i-am urmat ca pe nişte învăţători ai noştri. Iar acestea le zic acum fiindcă văd pe mulţi elini, când ne luăm cu ei la întrebări despre credinţă şi îi îndemnăm să se facă creştini, că vorbesc despre rudenii şi strămoşi şi zic: „Toţi apropiaţii mei, şi din afară şi casnici, sunt creştini adevăraţi”. Şi la ce-ţi foloseşte asta, ţie, cel vrednic de plâns? Căci aceasta mai mult te va pierde, fiindcă nu te ruşinezi de mulţimea casnicilor să alergi şi tu la adevăr. Şi iarăşi, sunt alţii, credincioşi, care nu se grijesc de vieţuirea lor [duhovnicească], ci atunci când sunt îndemnaţi la virtute îţi aruncă în faţă una ca asta: „Tata şi bunicul şi străbunicul erau tare evlavioşi şi sârguitori”. Dar mai cu seamă asta te va osândi, că, fiind urmaş al unor asemenea oameni, ai lucrat în chip nevrednic de rădăcina [din care te tragi].
Auzi ce zice profetul către iudei: „A robit Israel unei femei şi de o femeie era păzit”. Iar Hristos [spune]: „Avraam, tatăl vostru, s-a bucurat să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (In 8, 56). Şi oricum am întoarce-o, isprăvile înaintaşilor nu numai că nu sunt spre lauda, ci mai degrabă spre osânda celor ce se fălesc cu ele.
Ştiind dar acestea, să lucrăm noi înşine toate, încât să putem fi mântuiţi prin faptele noastre, ca nu cumva să ne înşelăm cu nădejdea în alţii şi atunci [la judecată] să aflăm că am rătăcit degeaba, fiindcă nu ne este de nici un folos cunoştinţa aceasta. „Căci în iad - zice - cine se va mărturisi Ţie?” (Ps 6, 5).
„Din pricina desfraului fiecare sa isi aiba nevasta lui”
Şi astăzi vreau să vă conduc la izvorul cel dulce, din care niciodată nu lipseşte dulceaţa. Căci aşa este felul vorbelor lui Pavel. Şi toţi câţi îşi umplu inimile din izvorul acesta vor grăi prin Duhul Sfânt. Şi mai dulce decât toată mierea este desfătarea dumnezeieştilor cuvinte. Şi acest lucru îl limpezeşte proorocul, când zice: „Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea” (Ps 118, 103). Şi nu numai decât mierea este mai dulce desfătarea dumnezeieştilor cuvinte, ci şi mai scumpă decât aurul şi decât orice piatră preţioasă şi mai curată decât tot argintul. „Cuvintele Domnului - zice - sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori” (Ps 11, 6). De aceea şi înţeleptul a zis: „Nu este bine să mănânci multă miere, dar e de trebuinţă să preţuieşti cuvintele slăvite” (Pilde 25, 27). Căci din aceea se naşte adesea şi boală pe care nu o aveam înainte, dar din acestea putem şi slăbiciunea pe care o avem să o tămăduim. Iar mierea îşi pierde dulceaţa prin digestie1, dar dumnezeieştile cuvinte când sunt digerate, atunci şi sunt mai dulci şi mai folositoare, şi celor care le au şi la mulţi alţii. Şi cel ce se împărtăşeşte din belşug din bucatele de la masă, vomitând din această pricină, se face neplăcut tovarăşului său. Dar cel ce dă afară din învăţătura duhovnicească multă bună mireasmă dăruie celui de lângă sine. Şi David, bucurându-se necontenit de un asemenea ospăţ, a zis: „Revărsat-a inima mea cuvânt bun” (Ps 44, 1). Căci se poate revărsa şi cuvânt rău. Şi după cum în cazul mâncării voma dată afară dă seama de felul bucatelor înfulecate, aşa-i şi cu puterea cuvintelor: mulţi dintre oameni, cu ce fel de cuvinte se hrănesc, de acelaşi fel şi dau afară. Dacă mergi la teatru şi asculţi cântece desfrânate, întru totul astfel de cuvinte vei grăi către aproapele. Dacă vii la Biserică şi te vei împărtăşi de auziri duhovniceşti, asemenea îţi vor fi şi graiurile. De aceea şi proorocul a zis „revărsat-a inima mea cuvânt bun”, arătându-ne hrana mesei de care pururea s-a împărtăşit. Acestuia i-a crezut şi Pavel, şi îndemnând, zice: „Tot cuvântul stricat să nu iasă din gura voastră, ci dacă este vreunul bun” (Ef 5, 29). Care este cuvântul stricat? Dacă înveţi care este cel bun, atunci vei cunoaşte şi pe cel stricat. Căci spre a-1 deosebi de cel bun 1-a aşezat pe acesta. Iar care este cel bun nu te ruga să afli de la mine. Căci Pavel însuşi ne tâlcuieşte felul lui. Fiindcă după ce zice „dacă este vreunul bun”, adaugă „spre zidirea Bisericii”, arătând că acel cuvânt este bun care zideşte pe aproapele. Aşadar, după cum cuvântul ce zideşte este bun, aşa şi cel ce distruge este stricat şi rău. Acum, dar, şi tu, iubite, dacă ai ceva de acest fel să spui, care poate să facă mai bun pe cel ce ascultă, nu opri cuvântul la vremea potrivită. Dar dacă nu ai decât vorbe rele şi stricate, taci, ca să nu fii osândit pentru aproapele.
Căci acest cuvânt este stricat, neziditor pentru cel ce ascultă, şi nimicitor. Dacă cuvântul se îngrijeşte de virtute, adesea se ridică împotriva lâncezelii şi lipsei de minte, iar dacă nu se îngrijeşte de ea, mai delăsător îl face pe ascultător. Dacă îţi vine să zici oarecare cuvânt de ruşine care [stârneşte] râsete, taci. Căci şi acest cuvânt este stricat, pornind spre desfrânare şi pe cel ce grăieşte şi pe cel ce ascultă, aprinzând poftele rele ale amândurora. După cum lemnele se fac focului materie şi hrană, aşa sunt şi vorbele pentru sfătuirile rele. De aceea nu trebuie deloc să grăim toate câte le avem în minte, ci să ne sărguim şi să scoatem din minte poftele rele şi tot gândul ruşinat. Şi dacă vreodată, uitând, primim gânduri murdare, nu cumva să le dăm afară prin limbă, ci să le înăbuşim prin tăcere. Căci şi sălbăticiunile şi şerpii, căzând în cursă, dacă află vreo cale de scăpare, când ies de acolo se fac mai sălbatici. Iar dacă rămân jos, fiind necontenit închişi din toate părţile, uşor se pot ucide şi pieri. Aşa e şi cu gândurile rele: dacă află vreo ieşire prin gura şi cuvintele noastre, aprind iar flacăra dinlăuntru. Dar dacă le ţărmurim cu tăcerea se fac mai neputincioase, şi, siluite ca de foamete prin tăcere, degrab pier din minte. Iar când pofteşti oarecare dorire neruşinată, nu grăi cuvântul de ruşine şi se va stinge şi pofta. Dacă nu ai mintea curată, măcar ţine-ţi gura curată şi nu-ţi dezgoli în afară tulburarea, ca să nu vatămi şi pe altul şi pe tine. Căci multă pată aduce nu numai celor ce grăiesc, ci şi celor ce ascultă de la alţii cuvinte de ruşine. De aceea vă îndemn şi vă sfătuiesc nu numai să nu vorbiţi unele ca acestea, ci să vă ţineţi de-o-parte şi de auzirea celor grăite de alţii şi să fiţi pironiţi pururea de legea dumnezeiască. Căci pe unul ca acesta şi proorocul îl fericeşte, când zice: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul ciumaţilor nu a şezut, ci în legea Domnului e voia lui şi la legea lui va cugeta ziua şi noaptea” (Ps l, 1-2).
Chiar dacă şi în adunările cele din afară se poate spune ceva folositor, nevătămător [cuvânt], abia unul de se găseşte între cele multe spuse. Dar cu dumnezeieştile Scripturi este cu totul dimpotrivă. Căci nu se aude vreodată cuvânt rău, ci toate sunt spre mântuire şi pline de multă filosofic. Aşa sunt şi acestea: „Despre cele ce mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar din pricina desfrâului, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie bărbatul său” (I Cor 7, 1-2). Despre nuntă legiuieşte Pavel; şi nu se ruşinează, nici roşeşte. Ba, mai mult, este ceva firesc. Căci dacă Stăpânul lui a cinstit nunta şi nu S-a ruşinat, ci a împodobit-o şi cu prezenţa Lui şi cu daruri (şi daruri mai mari decât toţi a adus la nuntă, preschimbând firea apei în vin), cum să fi roşit robul să legiuiască despre nuntă? Căci nu e rea nunta, ci rău e adulterul, rău e desfrâul.
Nunta este leac ucigător pentru desfrânare. Prin urma¬re, să n-o necinstim prin alaiuri diavoleşti. Ci ceea ce au făcut cei din Cana Galileii să facă şi cei care acum îşi iau femei: să-L aibă pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum se poate face aceasta? Prin preoţi! Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte” (Mt 10, 40). Dacă laşi deoparte pe diavol, cântecele desfrânate şi mişcările mlădioase, şi jucatul fără rânduială, şi vorbele de ruşine, şi alaiul diavo¬lesc, şi zarva., şi râsul, şi toate celelalte lucruri necuviincioa¬se şi îi aduci pe sfinţii robi ai lui Hristos, atunci şi Hristos, prin ei, cu adevărat va fi de faţă, dimpreună cu Mama şi cu fraţii Lui. Căci zice: „Cel ce face voia Tatălui Meu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Mt 12, 50). Şi ştiu că anevoios lucru este pentru unii şi mi se pare că şi împovărător, când îndemn acestea şi tai vechiul obicei. Dar nu-mi pasă de aceasta. Căci nu mă rog să fiu plăcut înaintea voastră, ci să aveţi folos. Nu caut aplauzele voastre şi laudele, ci câştigul şi filosofia. Să nu-mi zică cineva că aşa-i datina. Dacă-i vorba să cutezi a păcătui, să nu-mi pomeneşti de datină! Ci, dacă sunt lucruri rele, chiar de este datină veche, leapădă-le. Iar dacă nu sunt rele, chiar de este ceva neobişnuit, adu-le şi îndătinează-le. Şi că necuviinţele ce se fac azi nu sunt datină veche, ci noi sunt, adu-ţi aminte cum a luat-o Isaac pe Rebeca şi lacob pe Rahila. Că Scriptura a pomenit şi de nunţile lor, şi zice chiar şi cum miresele au fost duse în casele mirilor, dar nu pomeneşte de nici un lucru de acest fel. Ci au făcut ospăţ şi masă mai strălucit decât se obişnuia şi au chemat la nuntă pe cei ce se cuvenea. Dar fluiere şi surle şi ţimbale şi dănţuiri venite din înfierbântarea vinului şi toate celelalte necuviinţe ce se petrec acum nu le-au primit. Iar ai noştri dănţuiesc şi cântă cântări Afroditei, în care se vorbeşte de multe adultere, de stricări de nunţi, de fărădelegi, desfrânări şi împreunări nelegiuite, şi multe alte cântece pline de necuviinţă şi ruşine zic în acea zi şi, după ce că se îmbată şi sunt într-atâta necu¬viinţă, se ţin după mireasă, zicând cuvinte de ruşine în auzul tuturor. Cum îi mai ceri întreagă înţelepciune, spune-mi, când tu o înveţi din chiar prima zi să aibă atâta lipsă de sfială şi faci ca înaintea privirilor ei să se întâmple şi să se spună lucruri pe care este oprit a le auzi şi sclavii cei mai de jos! Atâta vreme s-au ostenit tatăl şi mama ei s-o păzească fecioară, încât nici n-a vorbit, nici n-a auzit pe altcineva să spună asemenea vorbe. Şi după ce s-au îngrijit ei ca să fie ascunsă, şi să stea în gineceu, şi să fie păzită de străji, de uşi, de încuietori, să aibă la ceas de seară însoţitori, şi să nu i se arate nimic din aceste deşuchieri, şi încă de multe altele au avut grijă, tu vii acum şi într-o zi nimiceşti toate acelea, făcând-o să nu se sfiiască de tot acel necinstit alai şi vârându-i în suflet cuvinte stricate. Nu de aici se întâmplă după aceea toate relele? Nu de aici ies adulterele şi geloziile? Nu de aici dorinţa de a se lipsi de prunci şi văduviile şi lepădarea copiilor înainte de vreme? Când chemi demonii prin cântece, când împlineşti pofta acelora prin cuvinte de ruşine, când aduci în casă mimi şi desfrânaţi şi tot teatrul, când umpli casa de des-frâu şi când pregăteşti ca acolo să prăznuiască toată ceata dracilor, spune-mi, ce lucru bun aştepţi mai departe? Pentru ce mai chemi şi pe preoţi, dacă în cele din urmă săvârşeşti unele ca acestea? Vrei să-ţi arăt cinstire care aduce câştig? Cheamă cetele de săraci! Dar tu te ruşinezi cu totul şi roşeşti. Şi ce este mai rău decât această nebunie, că pe de-o parte tragi pe diavol în casă şi nu socoteşti că faci ceva de ruşine, iar pe de alta roşeşti dacă L-ai aduce pe Hristos! Căci după cum o dată cu intrarea săracilor vine de faţă şi Hristos, aşa, o dată cu desfrânaţii şi mimii care dănţuiesc acolo, prăznuieşte şi diavolul în mijlocul lor. Şi nu e nici câştig din acea cheltuială, ci se face şi multă vătămare. Dar din cheltuiala cu săracii pe dată iei multă plată, însă aşa ceva nu face nimeni în oraş. Dar sârguieşte-te să începi tu, şi să fii începătorul acestui bun obicei, ca, văzându-te, şi alţii să te urmeze. Dacă va râvni cineva [dintre voi], dacă va urma acest obicei, copiii şi urmaşii vor zice celor ce întreabă: Cutare a adus cel dintâi acest bun aşezământ. Căci dacă în întrecerile cele din afară, şi în ospeţe - în aceste lucruri fără de folos - cei care sunt premiaţi, de mulţi sunt proslăviţi prin cântare, cu mult mai mult pentru slujba cea duhovnicească toţi vor aduce laude şi mulţumire celui care cel dintâi a adus această minunată începătură şi aceasta îi va fi lui şi cinste şi câştig. Şi chiar dacă acest lucru este făptuit şi de alţii, ţie, celui care 1-ai sădit cel dintâi, ţi se va aduce slavă pentru roadele acelora. Acest fapt deîndată te face şi tată, aceasta te face înainte-stătător al multor născuţi şi îţi vei ajunge bătrâneţile împreună cu aleasa ta. Căci după cum pe cei ce păcătuiesc degrab îi ia Dumnezeu, căci zice: „vor fi fiii voştri orfani şi femeile voastre văduve”, aşa şi celor ce se încred întru toate în El le făgăduieşte că le va da şi bătrâneţe îmbelşugată şi toate bunătăţile dimpreună cu acestea.
Auzi-l şi pe Pavel, care zice la fel, că mulţimea păca¬telor adesea cheamă moartea înainte de vreme. Căci zice: „pentru aceea sunt între voi slabi şi neputincioşi şi mulţi au adormit” (I Cor 11, 30). Iar că atunci când hrănim săracii nimic de acest fel nu lasă să cadă asupră-ne, ci, chiar de se întâmplă ceva ce nu ne-am aştepta, aceia aduc grabnică îndreptare, învaţă de la copila din lope. Căci pe aceasta, pe când zăcea moartă, săracii hrăniţi [mai înainte de ea], stând împrejuru-i şi plângând, au sculat-o şi au adus-o iar la viaţă (Fapte 9, 36-42). Iată cu cât e mai de folos rugăciunea văduvelor şi a săracilor decât orice râsete şi dănţuiri. în acestea o singură zi ţine desfătarea, în celelalte neîncetat e câştigul. Gândeşte-te ce mare lucru este ca mireasa să intre în casa mirelui primind pe capul ei atâta noian de binecuvântări.
De câte cununi nu sunt mai scumpe acestea, de câtă avuţie nu sunt mai de folos! Pe când cele ce se fac acum la nunţi sunt cea mai mare nebunie şi sminteală. Căci dacă nici o pedepsire ori osândă nu pune cineva asupra celor care cu atâta necuviinţă fac unele ca acestea, gândeşte-te câtă pedepsire suferă cei care sunt loviţi cu atâtea ocări, în văzul şi auzul tuturor, de oameni beţi şi stricaţi la minte. Căci săracii, [orice] primind, binecuvântează şi [pentru binefăcătorul lor] se roagă cu dinadinsul, [cerând] mii de bunătăţi. Dar aceia, după ce s-au îmbătat şi s-au îmbuibat, aduc asupra capului mirilor tot noroiul zeflemelelor, având unii cu alţii certuri diavoleşti. Şi ca nişte potrivnici strânşi laolaltă, aşa şi cei ce s-ar cuveni să-şi dea cinste unii altora, grăiesc ocări vrute şi nevrute despre miri, ca şi cum ar fi duşmani. Şi întărâtarea unora faţă de alţii, întru totul trecând hotarul, îl fac de ruşine pe mire dimpreună cu mireasa lui. Spune-mi, să mai căutăm altă dovadă că diavolii sunt cei ce mişcă sufletele acelora ca să facă şi să spună asemenea vorbe? Cine se va mai îndoi că diavolii sunt cei ce mişcă sufletele acelora ca să facă şi să zică toate acestea? De bună seamă că nimeni. Căci de acest fel şi sunt „darurile” diavolului: batjocoriri, beţii, ieşirea din minţi a sufletului.
Dacă ţi-ar spune cineva din superstiţie că a aduce pe săraci în locul acestora este semn de nenoroc, să înveţe şi aceasta că a nu hrăni săracii şi văduvele, ci afemeiaţii şi desfrânaţii, este un lucru cu totul [aducător] de necaz şi semn a mii de rele. Căci venind desfrânata la nuntă, din chiar acea zi şi dintre cei dragi, îl apucă pe mire şi îl face rob ei şi stinge flacăra pentru mireasa lui, şi îi răpeşte pe furiş bunăvoia faţă de aceea; şi dragostea mai înainte de a se aprinde o pierde şi aruncă seminţele adulterului.
Chiar dacă de nimic altceva, dar măcar de aceste lucruri ar trebui să se teamă părinţii, şi să oprească venirea cântăreţilor şi dansatorilor la nuntă. Căci nunta a fost rânduită nu ca să ne destrăbălăm, nici să ne desfrânăm, ci ca să dobândim întreaga înţelepciune. Auzi-1 pe Pavel, care zice: „din pricina desfrâului fiecare să-şi aibă femeia lui, şi fiecare femeie bărbatul ei”. Două sunt pricinile pentru care s-a rânduit nunta: să dobândim întreaga înţelepciune şi să devenim părinţi. Dintre acestea două, întâietate are întreaga înţelepciune.
Când a intrat pofta [în fire], a venit şi nunta ca să taie lipsa de măsură şi să ne înduplece să avem o singură femeie. Căci naşterea de prunci nu o săvârşeşte deloc nunta, ci acel cuvânt al lui Dumnezeu: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere l, 28). Şi dau mărturie de aceasta toţi câţi s-au împărtăşit de nuntă, dar nu au fost părinţi. Aşa încât aceasta este cea dintâi pricină, adică întreaga înţelepciune, şi mai ales acum, când toată lumea s-a umplut de neamul omenesc. Căci la început era dorire de copii fiindcă tot omul îşi lăsa prin ei urmaşi şi pomenire vieţii sale. Şi fiindcă nu era nicidecât nădejde de înviere, ci moartea stăpânea, iar după viaţa de aici cei ce se săvârşeau socoteau că pier cu totul, Dumnezeu a dat mângâierea cea din copii, ca ei să rămână chipuri însufleţite ale celor duşi, şi neamul nostru să dăinuie şi să se desăvârşească prin cei ce vin după, şi urmaşii acelora să fie cea mai mare mângâiere pentru cei ce i-au îngrijit. Şi ca să vezi că pentru aceasta erau mai cu seamă copiii doriţi, ascultă de ce i se plânge femeia lui Iov după multele năpaste. „Iată - zice -, pierit-a pomenirea ta de pe pământ, fiii tăi şi fiicele tale”. Iar Saul zice către David: „Jură-mi-te că nu pierzi seminţia mea şi numele meu după ce mă voi duce” (I Reg 24, 22). Acum însă, de vreme ce învierea stă la uşi şi moartea nu mai are cuvânt, ci suntem pe drum către cealaltă viaţă, mai bună decât cea de faţă, de prisos este râvna pentru acestea. Căci dacă pofteşti copii, mult mai buni şi spre mai multă mângâiere poţi să-i capeţi acum, când sunt dureri duhovniceşti şi naştere mai uşoară şi îngrijitori de bătrâni mai buni, încât una este pricina nunţii, să nu desfrânezi, şi de aceea s-a şi rânduit acest leac. Iar dacă şi după nuntă petreci în desfrâu, degeaba te-ai însoţit, de prisos şi în zadar. Ba, mai mult, nu numai în zadar, ci şi spre vătămare. Că nu este acelaşi lucru ca, neavând femeie, să desfrânezi, iar după nuntă să faci la fel. Nici desfrânare nu mai este după, un asemenea lucru, ci adulter. Şi chiar dacă ciudat ţi se pare ceea ce am spus, e adevărat.
Ştim că mulţi socotesc că este adulter numai când cineva strică o femeie măritată. Dar eu spun că este adulter şi dacă cel ce are femeie se poartă netrebnic şi neînfrânat fie cu o desfrânată de obşte, fie cu o slujnică, fie cu orice altă femeie care nu are bărbat. Căci vina adulterului nu este doar a celor cu care se păcătuieşte, ci şi a celor care păcătuiesc. Şi să nu-mi spui acum de legile cele din afară, care pe femeile adultere le trag la tribunal şi le cer socoteală, iar pe bărbaţii care au şi femei şi se strică şi cu slujnicele, nu îi osândesc. Că eu îţi voi citi legea lui Dumnezeu, care se împotriveşte atât bărbatului, cât şi femeii şi spune că acest lucru este adulter. Căci zicând: „şi fiecare femeie să aibă bărbatul ei”, adaugă: „bărbatul să-i dea femeii bunăvoirea datorată” (I Cor 7, 3). Oare ce a vrut să arate când a zis aceasta? Să-i dea mulţime de bani, să-i facă daruri multe şi haine scumpe, ori masă îmbelşugată, ori ieşiri strălucite, ori multă slujire a robilor? De ce fel de bunăvoire vorbeşte, căci şi acestea toate, [acum înşiruite], se cheamă tot bunăvoire! De nimic de acest fel nu vorbesc, zice, ci de întreaga înţelepciune şi de respect. Trupul bărbatului nu mai este al bărbatului, ci al femeii. Să păzească, aşadar, ce-i al ei întreg şi să nu-1 împuţineze nici să-1 prăpădească. Căci şi între slugi acela se cheamă binevoitor care, luând în primire bunurile stăpânului, nu prăpădeşte nici unul dintre ele. Deci, fiindcă trupul bărba¬tului este avuţia femeii, binevoitor să se arate bărbatul faţă de cea care i-a fost dată să-i stea alături. Căci aceasta a zis, când a spus: „să-i dea bunăvoirea”. Şi apoi adaugă: „Femeia nu are stăpânie peste trupul său, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie peste trupul său, ci femeia”. Când vezi vreo desfrânată amăgind, uneltind împotrivă, cătând la trupul tău, spune-i: „Nu este al meu trupul, ci al femeii mele. Nu îndrăznesc să-1 folosesc rău, nici să-1 dau altei femei”. La fel să facă şi femeia.
Mare este aici egalitatea cinstei, deşi în alte cele Pavel dă mai multă întâietate bărbatului, zicând: „şi voi să fiţi ca unul singur, ca fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef 5, 33); şi: „bărbatul este capul femeii” (Ef 5, 23), şi: „datoare este femeia să se supună bărbatului” (Ef 5, 22), iar în legă¬mântul cel vechi: „către bărbatul tău te vei întoarce şi el va fi domnul tău” (Facere 3, 16). Cum de aic,i a pus egalitate între robie şi stăpânie? Căci zicând: „Femeia nu are stăpânie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie asupra trupului său, ci femeia” (I Cor 7, 4), a pus adevărata egalitate între ei. Şi după cum acela este stăpânul trupului ei, aşa şi ea este stăpâna trupului aceluia. Pentru ce le-a dat aceeaşi cinste? Oare nu era şi aici trebuincioasă întâietatea? Când e vorba de întreaga înţelepciune şi de respect, nimic nu are bărbatul mai mult decât femeia, ci se ceartă asemenea femeii de către legile despre stricarea nunţii. Şi e firesc. Căci nu de aceea a venit femeia la tine, şi a lăsat tată şi mamă şi toată casa ei, ca să fie umilită, ca să treci peste ea pentru o slujnică de doi bani, ca să-i faci mii de necazuri. Ai luat-o ca însoţitoare la drum, ca părtaşă vieţuirii tale, liberă şi de aceeaşi cinste cu tine. Cum nu este nebunie să primeşti darul ei de nuntă, să arăţi toată bunăvoirea faţă de el şi nimic să nu împuţinezi din acesta, iar ceea ce este mai de preţ decât orice dar de nuntă - întreaga înţelepciune şi respectul şi trupul tău, care este avuţia aceleia - să le strici şi să le pângăreşti? Dacă împuţinezi zestrea, dai socoteală socrului. Dacă strici întreaga înţelepciune, vei da socoteală lui Dumnezeu, Cel Ce a rânduit nunta şi ţi-a dat în grijă femeia. Şi că-i adevărat acest lucru, ascultă-1 pe Pavel ce zice despre adulteri: „Cel ce se leapădă, nu de om se leapădă, ci de Dumnezeu, Care v-a dat Duhul Sfânt” (I Ţes 4, 8). Uită-te, prin câte vorbe ţi-a arătat cuvântul că adulter este nu numai a strica o femeie măritată, ci şi când cel însurat are parte cu o desfrânată. Căci după cum zicem că o femeie măritată este adulteră când păcătuieşte cu vreo slugă ori cu oricine altcineva, aşa ar trebui să spunem şi că adulter este bărbatul care, având femeie, se destrăbălează fie cu slujnice, fie cu vreo desfrânată de obşte.
Prin urmare, să nu fim fără de grijă pentru mântuirea noastră, nici să-i întindem mai dinainte diavolului sufletul nostru prin acest păcat. Căci de aici ies mii de răzmeriţe în case, mii de certuri. De aici se duc pe nesimţite cele ale dragostei adevărate [ayajir)] şi se răpeşte puţin câte puţin bunăvoirea [unuia faţă de altul]. Căci precum nu este cu putinţă ca bărbatul întreg la minte să-şi treacă cu vederea femeia, nici cândva să o dispretuiască, aşa nu este cu putinţă ca bărbatul destrăbălat si nestăpânit să-şi iubească femeia, chiar dacă ar fi mai frumoasă decât toate. Căci dragostea cea adevărată se naşte din întreaga înţelepciune, iar din această dragoste vin mii de bunătăţi. Ca pe nişte pietre socoteş-te-le pe celelalte femei, ştiind bine că după ce te-ai căsătorit, chiar numai să priveşti cu ochi neînfrânaţi altă femeie - măritată sau nu -, te faci vinovat de osânda adulterului. Repetă-ţi aceste cuvinte în fiecare zi. Şi de vezi că se ridică în tine pofta către altă femeie, şi de aici soţia ta îţi pare că nu te mai desfată, intră în cămara ta, şi deschizând Scriptura şi luându-1 pe Pavel mijlocitor, şi cugetând adânc şi neîncetat la aceste cuvinte, stinge văpaia. Şi aşa femeia ta îţi va fi şi mai dorită, nici o poftă nemaitrăgând pe furiş bunăvoirea ta faţă de ea. Şi nu numai că femeia îţi va fi mai dorită, ci şi tu vei ajunge mult mai venerabil şi mai liber. Căci nu este, nu este nimic mai de ruşine decât un om desfrânându-se după căsătorie. Căci nu numai pe socru şi pe prieteni, şi pe cei dragi, ci şi pe slugi le face să roşească. Şi acest lucru nu este singurul înfricoşător, ci şi că o va privi pe propria soţie mai cumplită decât orice înlănţuire şi, cătândla cea care 1-a aprins, necontenit va avea în închipuirile sale acea desfrânată.
Vrei să vezi în amănunt cât este de înfricoşător? Gândeşte-te ce fel de viată duc aceia care îşi bănuiesc femeile: fără gust le este hrana, fără saţ apa. Masa le pare plină de otrăvuri vătămătoare şi, ca de pierzanie, aşa fug de casă, [părându-li-se] plină de mii de răutăţi. Nu mai au somn, nici noapte îmbucurată, nici părtăşie cu prietenii, nici măcar cu razele soarelui. Ci socotesc că sunt împovăraţi până şi de lumina acestuia. Şi acestea se întâmplă nu nu¬mai când o văd în adulter, ci şi când doar o bănuiesc. Gândeşte-te că acestea le pătimeşte şi femeia când aude de la altul sau când bănuieşte că te-ai dat unei desfrânate. Cugetând acestea, fugi nu numai de adulter, ci şi de a-i da bănuieli soţiei. Iar dacă te bănuieşte pe nedrept, tămădu-ieşte-o şi dă-i iarăşi încrederea în tine. Căci nu din duşmănie ori nebunie, d din grijă face ea aceasta, şi din teama multă pentru propria avere. Căci avere a ei este, după cum am şi spus, trupul tău, şi încă avere mai de preţ decât toate. Nu o nedreptăţi în cele mai mari lucruri, nici nu-i da prilej de rănire. Dacă pe ea o dispreţuieşti, măcar teme-te de Dumnezeu, răzbunătorul unor asemenea fapte, Cel Ce pierde cu pedepse de nesuferit astfel de păcate. Căci celor ce îndrăznesc unele ca acestea, le zice: „viermele nu încetează şi focul nu se stinge” (Mc 9, 48). Dacă nu te muşcă cu putere cele din veacul viitor, să te înfricoşeze cele de aici.
Mulţi dintre cei ce iau aminte la desfrânate cumplit sunt pierduţi şi aici, răbdând vicleniile desfrânatelor. Căci acelea sunt geloase pe consoarta lui şi îl rup de apropiata sa şi îl înlănţuie cu totul prin dragostea [epcoq] lor. Şi fac farmece şi întrebuinţează filtre şi urzesc multe descântece. Şi aşa, îl aruncă într-o slăbiciune cumplită şi îl predau stricăciunii şi unei epuizări totale, şi mai aduc asupra-i mii de alte rele, ca să-1 piardă din viaţa aceasta. Dacă nu te temi de gheenă, omule, teme-te de vrăjitoriile lor.
Când prin această destrăbălare te faci gol de prieteşugul lui Dumnezeu şi te despoi de ajutorul cel de sus şi fără nici o teamă te ia în primire desfrânata şi îşi cheamă dracii şi coase plăcuţe de metal şi face sfătuiri potrivnice şi, [prin acestea], cu multă uşurinţă îţi îngrădeşte mântuirea. Şi te face de ocară şi de râs înaintea tuturor locuitorilor cetăţii, încât nici de milă nu mai ai parte pătimind aceste rele. Pe lângă acestea, mai pune şi paguba bunurilor, bănuielile de fiecare zi, înfumurarea, ieşirea din minţi, păcatul ce se abate din partea desfrânatelor asupra celor fără de minte, care [toate] sunt mai amare decât mii de morţi. Şi nu te-ai dăruit femeii tale, care, adesea, nici măcar un cuvânt greu nu ţi-a zis, iar desfrânatei, care te loveşte, te închini. Şi nu ţi-e ruşine, nici nu roşeşti, nici nu te rogi să te mai ţină pământul. Cum mai poţi să intri în Biserică şi să-ţi tinzi mâinile la cer? Cu ce gură îl chemi pe Dumnezeu? Cu cea cu care ai sărutat-o pe desfrânată? Şi nu te înspăimânţi, nici nu te înfricoşezi, spune-mi, că un fulger venit de sus îţi va aprinde neruşinatul cap? Chiar dacă te ascunzi de femeia-ţi pe care o nedreptăţeşti, de ochiul cel neadormit nu te poţi ascunde cândva. Fiindcă şi adulterului acela care zice: „întuneric am împrejurul meu şi ziduri, pentru ce să mă tem”, înţeleptul îi răspunde: „Că ochii Domnului sunt de mii de ori mai strălucitori decât soarele, privind la faptele oamenilor”.
De aceea şi Pavel despre toate a vorbit: „Fiecare să aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei. Femeii să-i dea bărbatul bunăvoirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (I Cor 7, 3). Miere iese din buzele femeii desfrânate, care pentru o vreme îţi va îndulci gâtlejul, dar mai apoi, mai amară decât fierea o vei afla şi mai spintecătoare decât sabia cu două tăişuri. Venin are sărutarea desfrânatei, venin ascuns şi dosit. Pentru ce te repezi după plăcerea care te face de ocară, care odrăsleşte pierzania, care aduce rană fărâ de vindecare, când poţi să te bucuri şi să nu pătimeşti nimic înfricoşător? Căci împreună cu femeia ta liberă ai şi plăcere, şi siguranţă, şi îngăduinţă, şi cinste, şi frumuseţe, şi conştiinţă bună. Acolo însă e multă amăreală, multă vătămare, osândă necurmată. Căci şi dacă nimeni dintre oameni nu te vede, conştiinţa nu încetează vreodată să te osândească. Ci oriunde te vei duce, acest judecător te va urma, osândindu-te şi urlând lucruri mari împotrivă-ţi.
Dacă cineva este mai plecat spre plăcere, mai abitir să fugă de vorbirea împreună cu desfrânatele. Căci nimic nu este mai amar decât acest obicei, nimic mai neplăcut decât întâlnirea cu ele şi nici o abatere mai pângăritoare. Căprioara iubirii şi puiul bucuriilor tale să vorbească [tainic] cu tine. Izvorul apei tale să fie numai al tău (Pilde 5, 15-18). Având izvor de apă curată, pentru ce alergi la băltoaca plină de mocirlă, plină de putoarea gheenei? Ce iertare, ce apărare vei mai avea înaintea pedepsei negrăite? Căci dacă cei ce înainte de nuntă, luând aminte la desfrâu, se pedepsesc şi dau socoteală, după cum a dat şi acela îmbrăcat cu haine murdare (Mt 22, 11-13), cu cât mai mult cei care s-au căsătorit? Căci de două ori, ba de trei, sunt vinovaţi. Că bucurându-se de mângâiere, au sărit în destrăbălarea aceea şi acest lucru nu este numai desfrâu, ci şi adulter, care este mai cumplit decât orice păcat. Acestea repetân-du-vi-le şi vouă înşivă şi femeilor voastre, aşa să le şi împlinim! De aceea, la acestea îmi şi întrerup cuvintele: „Din pricina desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei. Femeii să-i dea bărbatul bunăvoirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu are stăpânie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie peste trupul lui, ci femeia”.
Cuprins……………………………………………………………….1
Bibliografie…………………………………………………………...2
Argumentare…………………………………………………………3
„Din pricina desfraului fiecare sa isi aiba nevasta lui”……………9
Bibliografie
Cazania
Pr. Pihoc, „Talcuirea Sfintelor Evanghelii”
Atlasul Biblic
Cateheze maritale – Omilii la casatorie, editura „Oastea Domnului”-Sibiu 2004
Argumentare
Legatura dintre nunta din Cana Galileii, invataturile si sfaturile care se trag din aceasta, cu taina preotiei este strans legata deoarece preotul trebuie sa fie casatorit, sa nu faca adulter si sa isi iubeasca sotia[preoteasa]…in lucrarea ce urmeaza sunt prezentate multe invataturi de pe urma nuntii la care a participat Mantuitorul, nunta unde si-a inceput sirul de minuni, prin trasformarea apei in vinul cel bun.
„Iar a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii. Şi a fost chemat şi Iisus la nuntă. Şi erau şi Mama lui Iisus acolo şi fraţii Lui” (In 2, 1-2).
Am spus şi mai înainte că El era cunoscut mai ales în Galileea. Pentru aceea L-au şi chemat la nuntă şi S-a dus. Că n-a căutat la vrednicia Sa, ci la binefacerile noastre. Fiindcă Cel Ce nu S-a socotit nevrednic ca să ia chip de rob (Flp 2, 7) cu atât mai mult nu a socotit lucru nevrednic să vină la nunta robilor. Cel Ce a şezut la masă împreună cu vameşii şi cu păcătoşii, cu atât mai mult nu a nesocotit să stea la ospăţ cu cei ce erau de faţă la nuntă. Iar cei care L-au chemat nu aveau despre El o părere sănătoasă, nici nu L-au chemat ca pe unul din cei mari, ci pur şi simplu ca pe unul din cei mulţi şi ca pe un cunoscut. Şi acest lucru 1-a lăsat să se înţeleagă evanghelistul când a zis: „Şi erau şi Mama lui Iisus acolo, şi fraţii lui”. Precum au chemat-o pe aceea şi pe fraţi, aşa L-au chemat şi pe Iisus.
„Şi, terminându-se vinul - zice -, a zis mama Lui: “Nu mai au vin.” Vrednic lucru este a cerceta aici de unde i-a venit Mamei Sale să-şi închipuie ceva măreţ despre copilul ei. Căci nu făcuse [până atunci] nici o minune. Fiindcă spune Scriptura că „acest început al minunilor 1-a făcut Iisus în Cana Galileii” (In 2, 11).
Iar dacă ar zice cineva că nu este îndeajuns faptul că a zis simplu „în Cana Galileei” spre a socoti că acesta este începutul minunilor - fiindcă se poate ca aceasta să fi fost cea dintâi în acel ţinut şi nu cea dintâi dintre toate, căci, de bună seamă, va mai fi făcut El altele, în altă parte- îi vom răspunde ceea ce am spus şi mai înainte. Şi care e răspunsul? Acela pe care 1-a dat şi Ioan: „Eu nu-L ştiam, ci ca să se arate lui Israel, pentru aceea a venit ca să-L botez” (In l, 31).
Dacă din cea dintâi vârstă ar fi făcut mi¬nuni, nu mai aveau trebuinţă israeliţii să li-L arate altul. Fiindcă după ce a ajuns la vârsta bărbăţiei, nu numai celor din Iudeea S-a făcut cunoscut prin minuni, ci şi celor din Siria şi chiar celor mai de departe, şi aceasta în numai trei ani. Ba nici de trei ani n-ar fi avut nevoie ca să Se facă arătat, căci îndată după prima minune a şi ieşit pretutindenea vestea despre El.
Aşadar, dacă Cel Ce a strălucit cu mulţimea minunilor în aşa scurt timp Şi-a făcut tuturor cunoscut numele, cu cât mai mult, copil fiind, dacă făcea minuni din cea dintâi vârstă, nu putea să fie uitat numai în atâta vreme! Căci întâmplările ce par nemaiauzite şi care s-au petrecut cu un copil, timpul le face de două ori mai vestite şi de trei ori, ba chiar de mult mai multe ori. însă nimic nu a făcut pe când era copil, ci numai acest lucru îl mărturiseşte Luca, că fiind de doisprezece ani a şezut împreună cu dascălii [templului] şi prin întrebările pe care le punea părea un copil minunat (Le 2, 46).
Dar şi pentru altă [pricină], [de astă dată] raţională, nu a început să facă minuni din cea dintâi vârstă: fiindcă [iudeii] socoteau că lucrul acesta este închipuire. Căci dacă mulţi erau bănuitori faţă de un om în puterea vârstei, dacă făcea aceasta, cu atât mai mult dacă un băieţaş făcea minuni, mistuiţi cum erau de invidie, 1-ar fi pironit pe cruce mai înainte de vremea cuvenită.
Şi dacă însele lucrurile iconomiei nu au fost crezute [de oameni], de unde i-a venit Mamei Sale să-şi închipuie ceva mare despre El?
Din aceea că El începuse să Se descopere: şi din faptul că a fost arătat de Ioan şi din cele spuse de El ucenicilor (In l, 19-51). Iar mai înainte de toate acestea, însăşi zămislirea şi cele ce s-au petrecut după Naşterea Lui i-au dat cele mai înalte cugetări despre Copilul ei. „Căci a auzit - zice - toate cele despre Prunc şi le păzea în inima ei” (Le 2, 19). Dar pentru ce nu le-a spus acestea mai înainte de [întâmplarea din Cana]? Fiindcă, şi asta am mai spus-o, atunci numai a primit voie să-L facă arătat.
Mai înainte era ca unul din cei mulţi şi ca ei petrecea. Pentru aceea nici nu a îndrăznit Mama Sa să spună aşa ceva către El. Dar când a auzit că Ioan a venit tocmai pentru El şi că I-a mărturisit cele pe care I le-a mărturisit, şi că avea ucenici, atunci, nemaifiind vin, luând îndrăzneală, L-a rugat, zicându-I: „Nu mai au vin”. Fiindcă voia ca şi acelor [nuntaşi] să le facă bucurie şi pe sine să se facă mai strălucită prin fiul ei.
Şi de bună seamă că s-a întâmplat şi cu ea ceva ome¬nesc, ca şi cu fraţii Lui, când au zis „Arată-Te lumii” (In 7, 4), dar de fapt voiau ca ei să se slăvească de pe urma minunilor. De aceea şi El i-a răspuns mai apăsat, zicându-i: „Ce este mie şi ţie, femeie? încă n-a sosit ceasul Meu”, însă că El se sfia foarte de cea care L-a născut, ascultă-1 pe Luca, cel care povesteşte cât de supus le era părinţilor (Le 2, 51), iar Ioan evanghelistul arată cum S-a îngrijit pentru ea mai dinainte, chiar în ceasul răstignirii (In 19, 25-27).
Când părinţii trupeşti nu împiedică cu nimic, nici nu se pun de-a curmezişul vreunuia din lucrurile cele după Dumnezeu, suntem datori şi este de neapărată trebuinţă să-i ascultăm. Iar a nu face aceasta este primejdie mare. Dar când cer ceva nepotrivit şi împiedică ceva din cele duhov¬niceşti, nu trebuie să-i ascultăm nicidecum.
Pentru aceea i-a şi răspuns aici astfel, după cum a făcut-o şi în altă împre¬jurare, când a zis: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?” (Mt 12, 48). Căci [fraţii Săi] nicidecum nu aveau despre El părerea care trebuia. Dar fiindcă ea L-a născut, s-a socotit pe sine îndreptăţită, după obişnuinţa maicilor, ca să-I poruncească toate, când ar fi trebuit să-L cinstească şi să I se închine ca Stăpânului [a toate]. De aceea i-a răspuns atunci aşa [Mamei Sale].
Gândeşte-te cum S-a simţit când tot poporul şi gloatele stăteau în jurul Lui şi mulţime de ascultători îl sorbeau, când le punea înainte învăţătura Sa, iar Mama Sa, venind în văzul tuturor, L-a întrerupt din cuvântare ca să vorbească cu ea. Ba nici înăuntru nu a voit să vină, ci El să Se ducă afară, ca să vorbească singur numai cu ea.
De aceea a şi zis: „Cine sunt mama Mea şi fraţii Mei?” Nu ca să o ocărască şi să se înalţe mai presus de cea care L-a născut. Departe de El aceasta! Ci fiindcă era de folos să n-o lase să gândească despre El cele mai de jos, ci cele mai înalte. Căci dacă Se îngrijea de ceilalţi şi făcea toate ca să le pună în inimă părerea dreaptă despre Sine, cu mult mai mult făcea aceasta pentru Mama Sa.
Şi fiindcă era firesc ca nici dacă L-ar fi ascultat să nu fi vrut să se lase convinsă de Fiul ei - socotind că i se cuvine în tot locul întâietatea, deoarece îi era mamă - de aceea a răspuns astfel celor care i-au spus [că este aşteptat afară]. Că nu ar fi putut s-o suie altfel de la o părere smerită despre El la una înaltă, dacă ea ar fi aşteptat totdeauna să i se dea cinste de către Fiul său şi nu ar fi venit [vreodată] la El ca la Stăpânul tuturor.
Şi aici, pentru aceeaşi pricină îi spune: „Ce este Mie şi ţie, femeie?” Dar nu mai puţin şi din altă pricină de neapărată trebuinţă! Care anume? Ca nu cumva să fie vreo bănuială [după aceea] asupra minunilor săvârşite. Fiindcă ar fi trebuit să fie rugat de cei ce aveau nevoie [de vin] şi nu de Mama Sa. Cum aşa? Păi cele ce se fac din rugămintea alor tăi, chiar dacă sunt lucruri mari, adesea le par celor ce privesc mai dinainte ticluite. Dar când înşişi cei ce au nevoie se roagă, minunea iese de sub orice bănuială, iar lauda este curată şi folosul mare.
Căci şi un medic, chiar dacă ar fi foarte priceput, intrând într-o bolniţă cu mulţi bolnavi, dacă nu ar asculta nimic de la cei neputincioşi, nici de la cei ce le-au venit în vizită, ci ar mângâia-o doar pe mama sa, va fi bănuit şi dispreţuit de cei bolnavi şi nimeni, nici dintre cei ce zac în pat, nici dintre cei ce sunt lângă ei, nu va crede că este în stare să facă ceva bun şi vrednic de uimire. Pentru aceea a şi certat-o atunci, zicându-i: „Ce este Mie şi ţie, femeie?”
Şi aşa, a învăţat-o să nu mai facă asemenea lucruri în viitor. Căci dacă Se îngrijea până şi de cinstea Maicii Sale, cu atât mai mult Se îngrijea de mântuirea sufletului şi de binefacerea cea pentru cei mulţi, pentru care a şi îmbrăcat trup. Nu ca să Se dea mai presus de Maica Sa a zis aceste cuvinte, ci rânduind multă purtare de grijă pentru ea şi ca să pregătească cu vrednicia cuvenită minunile ce le va face.
Iar că o cinstea foarte, chiar dacă n-ar reieşi din alte [împrejurări], însuşi faptul că a certat-o dă mai cu seamă mărturie îndestulătoare. Căci prin faptul că i-a atras luarea-aminte a arătat că se sfia foarte tare de ea. Cum şi în ce fel, vă vom spune în cele ce urmează. Ia gândeşte-te la femeia care a zis: „Fericit e pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt” (Le 11, 27), iar El i-a răspuns: „Aşa este, dar fericiţi cei ce fac voia Tatălui Meu”. Socoteşte că în acelaşi scop au fost spuse [de El] şi acele cuvinte. Căci [un astfel de] răspuns nu era al unuia care îşi respinge mama, ci al unuia care arată că nu ar fi ajutat-o cu nimic [acele vorbe de laudă], dacă ea nu ar fi fost foarte bună şi credincioasă
Şi dacă nu îi ajuta cu nimic Mariei să-L nască pe Hristos, dacă nu ar fi avut şi suflet virtuos, cu cât mai mult pe noi nu ne va putea ajuta cu nimic faptul că avem tată sau mamă sau copil virtuos, dacă suntem departe de virtutea aceluia.
„Căci fratele - zice David - nu izbăveşte; oare va izbăvi omul?” (Ps 48, 7). In nimic altceva - după harul lui Dumnezeu - nu trebuie să avem nădejdea mântuirii, decât numai în faptele proprii.
Căci dacă singur faptul în sine [de a-L naşte trupeşte pe Hristos] ar fi fost de vreun folos Fecioarei, ar fi fost de folos şi iudeilor - căci Hristos era după trup din neamul lor -, ar fi fost de folos şi oraşului în care S-a născut, ar fi fost de folos şi fraţilor Săi. Dar câtă vreme au fost cu negrijă faţă de ei înşişi, nu le-a fost de nici un folos înrudirea cu Hristos, ci şi ei erau osândiţi împreună cu restul lumii şi atunci [numai] au fost admiraţi, când au strălucit cu fapta lor cea bună. Iar oraşul a căzut şi a ars şi nu a avut nici un câştig din aceasta. Au pierit în chip jalnic şi rudele după trup, neavând nici un câştig pentru mântuire, din aceea că erau rude după trup, de vreme ce nu aveau şi apropierea de virtutea Lui. însă mai mari decât toţi aceştia s-au arătat apostolii, fiindcă au îmbrăţişat apropierea de El printr-un mod de vieţuire adevărat şi plin de râvnă, prin aceea că s-au supus [cu totul] Lui.
Să învăţăm şi noi, dar, de aici că avem nevoie în tot locul de credinţă şi de vieţuire luminoasă şi strălucitoare [în vir¬tute]. Căci numai acest lucru ne poate mântui. Fiindcă şi rudele Lui, câtăva vreme, au fost foarte cinstite pretutindeni, dar noi nu le mai ştim nici măcar numele, pe când viaţa şi numele apostolilor sunt lăudate în tot locul. Prin urmare, să nu cugetăm nimic măreţ despre neamul bun după trup, ci şi de-am avea mii de înaintaşi străluciţi, să ne sârguim noi înşine să întrecem virtutea acelora, ştiind că nimic nu vom dobândi de pe urma sârguinţei altora la judecata viitoare, ba aceasta ne va fi pricină de şi mai mare osândă. Că fiind din părinţi buni şi avându-i pildă de acasă, nici aşa nu i-am urmat ca pe nişte învăţători ai noştri. Iar acestea le zic acum fiindcă văd pe mulţi elini, când ne luăm cu ei la întrebări despre credinţă şi îi îndemnăm să se facă creştini, că vorbesc despre rudenii şi strămoşi şi zic: „Toţi apropiaţii mei, şi din afară şi casnici, sunt creştini adevăraţi”. Şi la ce-ţi foloseşte asta, ţie, cel vrednic de plâns? Căci aceasta mai mult te va pierde, fiindcă nu te ruşinezi de mulţimea casnicilor să alergi şi tu la adevăr. Şi iarăşi, sunt alţii, credincioşi, care nu se grijesc de vieţuirea lor [duhovnicească], ci atunci când sunt îndemnaţi la virtute îţi aruncă în faţă una ca asta: „Tata şi bunicul şi străbunicul erau tare evlavioşi şi sârguitori”. Dar mai cu seamă asta te va osândi, că, fiind urmaş al unor asemenea oameni, ai lucrat în chip nevrednic de rădăcina [din care te tragi].
Auzi ce zice profetul către iudei: „A robit Israel unei femei şi de o femeie era păzit”. Iar Hristos [spune]: „Avraam, tatăl vostru, s-a bucurat să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” (In 8, 56). Şi oricum am întoarce-o, isprăvile înaintaşilor nu numai că nu sunt spre lauda, ci mai degrabă spre osânda celor ce se fălesc cu ele.
Ştiind dar acestea, să lucrăm noi înşine toate, încât să putem fi mântuiţi prin faptele noastre, ca nu cumva să ne înşelăm cu nădejdea în alţii şi atunci [la judecată] să aflăm că am rătăcit degeaba, fiindcă nu ne este de nici un folos cunoştinţa aceasta. „Căci în iad - zice - cine se va mărturisi Ţie?” (Ps 6, 5).
„Din pricina desfraului fiecare sa isi aiba nevasta lui”
Şi astăzi vreau să vă conduc la izvorul cel dulce, din care niciodată nu lipseşte dulceaţa. Căci aşa este felul vorbelor lui Pavel. Şi toţi câţi îşi umplu inimile din izvorul acesta vor grăi prin Duhul Sfânt. Şi mai dulce decât toată mierea este desfătarea dumnezeieştilor cuvinte. Şi acest lucru îl limpezeşte proorocul, când zice: „Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea” (Ps 118, 103). Şi nu numai decât mierea este mai dulce desfătarea dumnezeieştilor cuvinte, ci şi mai scumpă decât aurul şi decât orice piatră preţioasă şi mai curată decât tot argintul. „Cuvintele Domnului - zice - sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori” (Ps 11, 6). De aceea şi înţeleptul a zis: „Nu este bine să mănânci multă miere, dar e de trebuinţă să preţuieşti cuvintele slăvite” (Pilde 25, 27). Căci din aceea se naşte adesea şi boală pe care nu o aveam înainte, dar din acestea putem şi slăbiciunea pe care o avem să o tămăduim. Iar mierea îşi pierde dulceaţa prin digestie1, dar dumnezeieştile cuvinte când sunt digerate, atunci şi sunt mai dulci şi mai folositoare, şi celor care le au şi la mulţi alţii. Şi cel ce se împărtăşeşte din belşug din bucatele de la masă, vomitând din această pricină, se face neplăcut tovarăşului său. Dar cel ce dă afară din învăţătura duhovnicească multă bună mireasmă dăruie celui de lângă sine. Şi David, bucurându-se necontenit de un asemenea ospăţ, a zis: „Revărsat-a inima mea cuvânt bun” (Ps 44, 1). Căci se poate revărsa şi cuvânt rău. Şi după cum în cazul mâncării voma dată afară dă seama de felul bucatelor înfulecate, aşa-i şi cu puterea cuvintelor: mulţi dintre oameni, cu ce fel de cuvinte se hrănesc, de acelaşi fel şi dau afară. Dacă mergi la teatru şi asculţi cântece desfrânate, întru totul astfel de cuvinte vei grăi către aproapele. Dacă vii la Biserică şi te vei împărtăşi de auziri duhovniceşti, asemenea îţi vor fi şi graiurile. De aceea şi proorocul a zis „revărsat-a inima mea cuvânt bun”, arătându-ne hrana mesei de care pururea s-a împărtăşit. Acestuia i-a crezut şi Pavel, şi îndemnând, zice: „Tot cuvântul stricat să nu iasă din gura voastră, ci dacă este vreunul bun” (Ef 5, 29). Care este cuvântul stricat? Dacă înveţi care este cel bun, atunci vei cunoaşte şi pe cel stricat. Căci spre a-1 deosebi de cel bun 1-a aşezat pe acesta. Iar care este cel bun nu te ruga să afli de la mine. Căci Pavel însuşi ne tâlcuieşte felul lui. Fiindcă după ce zice „dacă este vreunul bun”, adaugă „spre zidirea Bisericii”, arătând că acel cuvânt este bun care zideşte pe aproapele. Aşadar, după cum cuvântul ce zideşte este bun, aşa şi cel ce distruge este stricat şi rău. Acum, dar, şi tu, iubite, dacă ai ceva de acest fel să spui, care poate să facă mai bun pe cel ce ascultă, nu opri cuvântul la vremea potrivită. Dar dacă nu ai decât vorbe rele şi stricate, taci, ca să nu fii osândit pentru aproapele.
Căci acest cuvânt este stricat, neziditor pentru cel ce ascultă, şi nimicitor. Dacă cuvântul se îngrijeşte de virtute, adesea se ridică împotriva lâncezelii şi lipsei de minte, iar dacă nu se îngrijeşte de ea, mai delăsător îl face pe ascultător. Dacă îţi vine să zici oarecare cuvânt de ruşine care [stârneşte] râsete, taci. Căci şi acest cuvânt este stricat, pornind spre desfrânare şi pe cel ce grăieşte şi pe cel ce ascultă, aprinzând poftele rele ale amândurora. După cum lemnele se fac focului materie şi hrană, aşa sunt şi vorbele pentru sfătuirile rele. De aceea nu trebuie deloc să grăim toate câte le avem în minte, ci să ne sărguim şi să scoatem din minte poftele rele şi tot gândul ruşinat. Şi dacă vreodată, uitând, primim gânduri murdare, nu cumva să le dăm afară prin limbă, ci să le înăbuşim prin tăcere. Căci şi sălbăticiunile şi şerpii, căzând în cursă, dacă află vreo cale de scăpare, când ies de acolo se fac mai sălbatici. Iar dacă rămân jos, fiind necontenit închişi din toate părţile, uşor se pot ucide şi pieri. Aşa e şi cu gândurile rele: dacă află vreo ieşire prin gura şi cuvintele noastre, aprind iar flacăra dinlăuntru. Dar dacă le ţărmurim cu tăcerea se fac mai neputincioase, şi, siluite ca de foamete prin tăcere, degrab pier din minte. Iar când pofteşti oarecare dorire neruşinată, nu grăi cuvântul de ruşine şi se va stinge şi pofta. Dacă nu ai mintea curată, măcar ţine-ţi gura curată şi nu-ţi dezgoli în afară tulburarea, ca să nu vatămi şi pe altul şi pe tine. Căci multă pată aduce nu numai celor ce grăiesc, ci şi celor ce ascultă de la alţii cuvinte de ruşine. De aceea vă îndemn şi vă sfătuiesc nu numai să nu vorbiţi unele ca acestea, ci să vă ţineţi de-o-parte şi de auzirea celor grăite de alţii şi să fiţi pironiţi pururea de legea dumnezeiască. Căci pe unul ca acesta şi proorocul îl fericeşte, când zice: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul ciumaţilor nu a şezut, ci în legea Domnului e voia lui şi la legea lui va cugeta ziua şi noaptea” (Ps l, 1-2).
Chiar dacă şi în adunările cele din afară se poate spune ceva folositor, nevătămător [cuvânt], abia unul de se găseşte între cele multe spuse. Dar cu dumnezeieştile Scripturi este cu totul dimpotrivă. Căci nu se aude vreodată cuvânt rău, ci toate sunt spre mântuire şi pline de multă filosofic. Aşa sunt şi acestea: „Despre cele ce mi-aţi scris, bine este omului să nu se atingă de femeie. Dar din pricina desfrâului, fiecare să-şi aibă femeia sa, şi fiecare femeie bărbatul său” (I Cor 7, 1-2). Despre nuntă legiuieşte Pavel; şi nu se ruşinează, nici roşeşte. Ba, mai mult, este ceva firesc. Căci dacă Stăpânul lui a cinstit nunta şi nu S-a ruşinat, ci a împodobit-o şi cu prezenţa Lui şi cu daruri (şi daruri mai mari decât toţi a adus la nuntă, preschimbând firea apei în vin), cum să fi roşit robul să legiuiască despre nuntă? Căci nu e rea nunta, ci rău e adulterul, rău e desfrâul.
Nunta este leac ucigător pentru desfrânare. Prin urma¬re, să n-o necinstim prin alaiuri diavoleşti. Ci ceea ce au făcut cei din Cana Galileii să facă şi cei care acum îşi iau femei: să-L aibă pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum se poate face aceasta? Prin preoţi! Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte” (Mt 10, 40). Dacă laşi deoparte pe diavol, cântecele desfrânate şi mişcările mlădioase, şi jucatul fără rânduială, şi vorbele de ruşine, şi alaiul diavo¬lesc, şi zarva., şi râsul, şi toate celelalte lucruri necuviincioa¬se şi îi aduci pe sfinţii robi ai lui Hristos, atunci şi Hristos, prin ei, cu adevărat va fi de faţă, dimpreună cu Mama şi cu fraţii Lui. Căci zice: „Cel ce face voia Tatălui Meu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea” (Mt 12, 50). Şi ştiu că anevoios lucru este pentru unii şi mi se pare că şi împovărător, când îndemn acestea şi tai vechiul obicei. Dar nu-mi pasă de aceasta. Căci nu mă rog să fiu plăcut înaintea voastră, ci să aveţi folos. Nu caut aplauzele voastre şi laudele, ci câştigul şi filosofia. Să nu-mi zică cineva că aşa-i datina. Dacă-i vorba să cutezi a păcătui, să nu-mi pomeneşti de datină! Ci, dacă sunt lucruri rele, chiar de este datină veche, leapădă-le. Iar dacă nu sunt rele, chiar de este ceva neobişnuit, adu-le şi îndătinează-le. Şi că necuviinţele ce se fac azi nu sunt datină veche, ci noi sunt, adu-ţi aminte cum a luat-o Isaac pe Rebeca şi lacob pe Rahila. Că Scriptura a pomenit şi de nunţile lor, şi zice chiar şi cum miresele au fost duse în casele mirilor, dar nu pomeneşte de nici un lucru de acest fel. Ci au făcut ospăţ şi masă mai strălucit decât se obişnuia şi au chemat la nuntă pe cei ce se cuvenea. Dar fluiere şi surle şi ţimbale şi dănţuiri venite din înfierbântarea vinului şi toate celelalte necuviinţe ce se petrec acum nu le-au primit. Iar ai noştri dănţuiesc şi cântă cântări Afroditei, în care se vorbeşte de multe adultere, de stricări de nunţi, de fărădelegi, desfrânări şi împreunări nelegiuite, şi multe alte cântece pline de necuviinţă şi ruşine zic în acea zi şi, după ce că se îmbată şi sunt într-atâta necu¬viinţă, se ţin după mireasă, zicând cuvinte de ruşine în auzul tuturor. Cum îi mai ceri întreagă înţelepciune, spune-mi, când tu o înveţi din chiar prima zi să aibă atâta lipsă de sfială şi faci ca înaintea privirilor ei să se întâmple şi să se spună lucruri pe care este oprit a le auzi şi sclavii cei mai de jos! Atâta vreme s-au ostenit tatăl şi mama ei s-o păzească fecioară, încât nici n-a vorbit, nici n-a auzit pe altcineva să spună asemenea vorbe. Şi după ce s-au îngrijit ei ca să fie ascunsă, şi să stea în gineceu, şi să fie păzită de străji, de uşi, de încuietori, să aibă la ceas de seară însoţitori, şi să nu i se arate nimic din aceste deşuchieri, şi încă de multe altele au avut grijă, tu vii acum şi într-o zi nimiceşti toate acelea, făcând-o să nu se sfiiască de tot acel necinstit alai şi vârându-i în suflet cuvinte stricate. Nu de aici se întâmplă după aceea toate relele? Nu de aici ies adulterele şi geloziile? Nu de aici dorinţa de a se lipsi de prunci şi văduviile şi lepădarea copiilor înainte de vreme? Când chemi demonii prin cântece, când împlineşti pofta acelora prin cuvinte de ruşine, când aduci în casă mimi şi desfrânaţi şi tot teatrul, când umpli casa de des-frâu şi când pregăteşti ca acolo să prăznuiască toată ceata dracilor, spune-mi, ce lucru bun aştepţi mai departe? Pentru ce mai chemi şi pe preoţi, dacă în cele din urmă săvârşeşti unele ca acestea? Vrei să-ţi arăt cinstire care aduce câştig? Cheamă cetele de săraci! Dar tu te ruşinezi cu totul şi roşeşti. Şi ce este mai rău decât această nebunie, că pe de-o parte tragi pe diavol în casă şi nu socoteşti că faci ceva de ruşine, iar pe de alta roşeşti dacă L-ai aduce pe Hristos! Căci după cum o dată cu intrarea săracilor vine de faţă şi Hristos, aşa, o dată cu desfrânaţii şi mimii care dănţuiesc acolo, prăznuieşte şi diavolul în mijlocul lor. Şi nu e nici câştig din acea cheltuială, ci se face şi multă vătămare. Dar din cheltuiala cu săracii pe dată iei multă plată, însă aşa ceva nu face nimeni în oraş. Dar sârguieşte-te să începi tu, şi să fii începătorul acestui bun obicei, ca, văzându-te, şi alţii să te urmeze. Dacă va râvni cineva [dintre voi], dacă va urma acest obicei, copiii şi urmaşii vor zice celor ce întreabă: Cutare a adus cel dintâi acest bun aşezământ. Căci dacă în întrecerile cele din afară, şi în ospeţe - în aceste lucruri fără de folos - cei care sunt premiaţi, de mulţi sunt proslăviţi prin cântare, cu mult mai mult pentru slujba cea duhovnicească toţi vor aduce laude şi mulţumire celui care cel dintâi a adus această minunată începătură şi aceasta îi va fi lui şi cinste şi câştig. Şi chiar dacă acest lucru este făptuit şi de alţii, ţie, celui care 1-ai sădit cel dintâi, ţi se va aduce slavă pentru roadele acelora. Acest fapt deîndată te face şi tată, aceasta te face înainte-stătător al multor născuţi şi îţi vei ajunge bătrâneţile împreună cu aleasa ta. Căci după cum pe cei ce păcătuiesc degrab îi ia Dumnezeu, căci zice: „vor fi fiii voştri orfani şi femeile voastre văduve”, aşa şi celor ce se încred întru toate în El le făgăduieşte că le va da şi bătrâneţe îmbelşugată şi toate bunătăţile dimpreună cu acestea.
Auzi-l şi pe Pavel, care zice la fel, că mulţimea păca¬telor adesea cheamă moartea înainte de vreme. Căci zice: „pentru aceea sunt între voi slabi şi neputincioşi şi mulţi au adormit” (I Cor 11, 30). Iar că atunci când hrănim săracii nimic de acest fel nu lasă să cadă asupră-ne, ci, chiar de se întâmplă ceva ce nu ne-am aştepta, aceia aduc grabnică îndreptare, învaţă de la copila din lope. Căci pe aceasta, pe când zăcea moartă, săracii hrăniţi [mai înainte de ea], stând împrejuru-i şi plângând, au sculat-o şi au adus-o iar la viaţă (Fapte 9, 36-42). Iată cu cât e mai de folos rugăciunea văduvelor şi a săracilor decât orice râsete şi dănţuiri. în acestea o singură zi ţine desfătarea, în celelalte neîncetat e câştigul. Gândeşte-te ce mare lucru este ca mireasa să intre în casa mirelui primind pe capul ei atâta noian de binecuvântări.
De câte cununi nu sunt mai scumpe acestea, de câtă avuţie nu sunt mai de folos! Pe când cele ce se fac acum la nunţi sunt cea mai mare nebunie şi sminteală. Căci dacă nici o pedepsire ori osândă nu pune cineva asupra celor care cu atâta necuviinţă fac unele ca acestea, gândeşte-te câtă pedepsire suferă cei care sunt loviţi cu atâtea ocări, în văzul şi auzul tuturor, de oameni beţi şi stricaţi la minte. Căci săracii, [orice] primind, binecuvântează şi [pentru binefăcătorul lor] se roagă cu dinadinsul, [cerând] mii de bunătăţi. Dar aceia, după ce s-au îmbătat şi s-au îmbuibat, aduc asupra capului mirilor tot noroiul zeflemelelor, având unii cu alţii certuri diavoleşti. Şi ca nişte potrivnici strânşi laolaltă, aşa şi cei ce s-ar cuveni să-şi dea cinste unii altora, grăiesc ocări vrute şi nevrute despre miri, ca şi cum ar fi duşmani. Şi întărâtarea unora faţă de alţii, întru totul trecând hotarul, îl fac de ruşine pe mire dimpreună cu mireasa lui. Spune-mi, să mai căutăm altă dovadă că diavolii sunt cei ce mişcă sufletele acelora ca să facă şi să spună asemenea vorbe? Cine se va mai îndoi că diavolii sunt cei ce mişcă sufletele acelora ca să facă şi să zică toate acestea? De bună seamă că nimeni. Căci de acest fel şi sunt „darurile” diavolului: batjocoriri, beţii, ieşirea din minţi a sufletului.
Dacă ţi-ar spune cineva din superstiţie că a aduce pe săraci în locul acestora este semn de nenoroc, să înveţe şi aceasta că a nu hrăni săracii şi văduvele, ci afemeiaţii şi desfrânaţii, este un lucru cu totul [aducător] de necaz şi semn a mii de rele. Căci venind desfrânata la nuntă, din chiar acea zi şi dintre cei dragi, îl apucă pe mire şi îl face rob ei şi stinge flacăra pentru mireasa lui, şi îi răpeşte pe furiş bunăvoia faţă de aceea; şi dragostea mai înainte de a se aprinde o pierde şi aruncă seminţele adulterului.
Chiar dacă de nimic altceva, dar măcar de aceste lucruri ar trebui să se teamă părinţii, şi să oprească venirea cântăreţilor şi dansatorilor la nuntă. Căci nunta a fost rânduită nu ca să ne destrăbălăm, nici să ne desfrânăm, ci ca să dobândim întreaga înţelepciune. Auzi-1 pe Pavel, care zice: „din pricina desfrâului fiecare să-şi aibă femeia lui, şi fiecare femeie bărbatul ei”. Două sunt pricinile pentru care s-a rânduit nunta: să dobândim întreaga înţelepciune şi să devenim părinţi. Dintre acestea două, întâietate are întreaga înţelepciune.
Când a intrat pofta [în fire], a venit şi nunta ca să taie lipsa de măsură şi să ne înduplece să avem o singură femeie. Căci naşterea de prunci nu o săvârşeşte deloc nunta, ci acel cuvânt al lui Dumnezeu: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere l, 28). Şi dau mărturie de aceasta toţi câţi s-au împărtăşit de nuntă, dar nu au fost părinţi. Aşa încât aceasta este cea dintâi pricină, adică întreaga înţelepciune, şi mai ales acum, când toată lumea s-a umplut de neamul omenesc. Căci la început era dorire de copii fiindcă tot omul îşi lăsa prin ei urmaşi şi pomenire vieţii sale. Şi fiindcă nu era nicidecât nădejde de înviere, ci moartea stăpânea, iar după viaţa de aici cei ce se săvârşeau socoteau că pier cu totul, Dumnezeu a dat mângâierea cea din copii, ca ei să rămână chipuri însufleţite ale celor duşi, şi neamul nostru să dăinuie şi să se desăvârşească prin cei ce vin după, şi urmaşii acelora să fie cea mai mare mângâiere pentru cei ce i-au îngrijit. Şi ca să vezi că pentru aceasta erau mai cu seamă copiii doriţi, ascultă de ce i se plânge femeia lui Iov după multele năpaste. „Iată - zice -, pierit-a pomenirea ta de pe pământ, fiii tăi şi fiicele tale”. Iar Saul zice către David: „Jură-mi-te că nu pierzi seminţia mea şi numele meu după ce mă voi duce” (I Reg 24, 22). Acum însă, de vreme ce învierea stă la uşi şi moartea nu mai are cuvânt, ci suntem pe drum către cealaltă viaţă, mai bună decât cea de faţă, de prisos este râvna pentru acestea. Căci dacă pofteşti copii, mult mai buni şi spre mai multă mângâiere poţi să-i capeţi acum, când sunt dureri duhovniceşti şi naştere mai uşoară şi îngrijitori de bătrâni mai buni, încât una este pricina nunţii, să nu desfrânezi, şi de aceea s-a şi rânduit acest leac. Iar dacă şi după nuntă petreci în desfrâu, degeaba te-ai însoţit, de prisos şi în zadar. Ba, mai mult, nu numai în zadar, ci şi spre vătămare. Că nu este acelaşi lucru ca, neavând femeie, să desfrânezi, iar după nuntă să faci la fel. Nici desfrânare nu mai este după, un asemenea lucru, ci adulter. Şi chiar dacă ciudat ţi se pare ceea ce am spus, e adevărat.
Ştim că mulţi socotesc că este adulter numai când cineva strică o femeie măritată. Dar eu spun că este adulter şi dacă cel ce are femeie se poartă netrebnic şi neînfrânat fie cu o desfrânată de obşte, fie cu o slujnică, fie cu orice altă femeie care nu are bărbat. Căci vina adulterului nu este doar a celor cu care se păcătuieşte, ci şi a celor care păcătuiesc. Şi să nu-mi spui acum de legile cele din afară, care pe femeile adultere le trag la tribunal şi le cer socoteală, iar pe bărbaţii care au şi femei şi se strică şi cu slujnicele, nu îi osândesc. Că eu îţi voi citi legea lui Dumnezeu, care se împotriveşte atât bărbatului, cât şi femeii şi spune că acest lucru este adulter. Căci zicând: „şi fiecare femeie să aibă bărbatul ei”, adaugă: „bărbatul să-i dea femeii bunăvoirea datorată” (I Cor 7, 3). Oare ce a vrut să arate când a zis aceasta? Să-i dea mulţime de bani, să-i facă daruri multe şi haine scumpe, ori masă îmbelşugată, ori ieşiri strălucite, ori multă slujire a robilor? De ce fel de bunăvoire vorbeşte, căci şi acestea toate, [acum înşiruite], se cheamă tot bunăvoire! De nimic de acest fel nu vorbesc, zice, ci de întreaga înţelepciune şi de respect. Trupul bărbatului nu mai este al bărbatului, ci al femeii. Să păzească, aşadar, ce-i al ei întreg şi să nu-1 împuţineze nici să-1 prăpădească. Căci şi între slugi acela se cheamă binevoitor care, luând în primire bunurile stăpânului, nu prăpădeşte nici unul dintre ele. Deci, fiindcă trupul bărba¬tului este avuţia femeii, binevoitor să se arate bărbatul faţă de cea care i-a fost dată să-i stea alături. Căci aceasta a zis, când a spus: „să-i dea bunăvoirea”. Şi apoi adaugă: „Femeia nu are stăpânie peste trupul său, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie peste trupul său, ci femeia”. Când vezi vreo desfrânată amăgind, uneltind împotrivă, cătând la trupul tău, spune-i: „Nu este al meu trupul, ci al femeii mele. Nu îndrăznesc să-1 folosesc rău, nici să-1 dau altei femei”. La fel să facă şi femeia.
Mare este aici egalitatea cinstei, deşi în alte cele Pavel dă mai multă întâietate bărbatului, zicând: „şi voi să fiţi ca unul singur, ca fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă de bărbat” (Ef 5, 33); şi: „bărbatul este capul femeii” (Ef 5, 23), şi: „datoare este femeia să se supună bărbatului” (Ef 5, 22), iar în legă¬mântul cel vechi: „către bărbatul tău te vei întoarce şi el va fi domnul tău” (Facere 3, 16). Cum de aic,i a pus egalitate între robie şi stăpânie? Căci zicând: „Femeia nu are stăpânie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie asupra trupului său, ci femeia” (I Cor 7, 4), a pus adevărata egalitate între ei. Şi după cum acela este stăpânul trupului ei, aşa şi ea este stăpâna trupului aceluia. Pentru ce le-a dat aceeaşi cinste? Oare nu era şi aici trebuincioasă întâietatea? Când e vorba de întreaga înţelepciune şi de respect, nimic nu are bărbatul mai mult decât femeia, ci se ceartă asemenea femeii de către legile despre stricarea nunţii. Şi e firesc. Căci nu de aceea a venit femeia la tine, şi a lăsat tată şi mamă şi toată casa ei, ca să fie umilită, ca să treci peste ea pentru o slujnică de doi bani, ca să-i faci mii de necazuri. Ai luat-o ca însoţitoare la drum, ca părtaşă vieţuirii tale, liberă şi de aceeaşi cinste cu tine. Cum nu este nebunie să primeşti darul ei de nuntă, să arăţi toată bunăvoirea faţă de el şi nimic să nu împuţinezi din acesta, iar ceea ce este mai de preţ decât orice dar de nuntă - întreaga înţelepciune şi respectul şi trupul tău, care este avuţia aceleia - să le strici şi să le pângăreşti? Dacă împuţinezi zestrea, dai socoteală socrului. Dacă strici întreaga înţelepciune, vei da socoteală lui Dumnezeu, Cel Ce a rânduit nunta şi ţi-a dat în grijă femeia. Şi că-i adevărat acest lucru, ascultă-1 pe Pavel ce zice despre adulteri: „Cel ce se leapădă, nu de om se leapădă, ci de Dumnezeu, Care v-a dat Duhul Sfânt” (I Ţes 4, 8). Uită-te, prin câte vorbe ţi-a arătat cuvântul că adulter este nu numai a strica o femeie măritată, ci şi când cel însurat are parte cu o desfrânată. Căci după cum zicem că o femeie măritată este adulteră când păcătuieşte cu vreo slugă ori cu oricine altcineva, aşa ar trebui să spunem şi că adulter este bărbatul care, având femeie, se destrăbălează fie cu slujnice, fie cu vreo desfrânată de obşte.
Prin urmare, să nu fim fără de grijă pentru mântuirea noastră, nici să-i întindem mai dinainte diavolului sufletul nostru prin acest păcat. Căci de aici ies mii de răzmeriţe în case, mii de certuri. De aici se duc pe nesimţite cele ale dragostei adevărate [ayajir)] şi se răpeşte puţin câte puţin bunăvoirea [unuia faţă de altul]. Căci precum nu este cu putinţă ca bărbatul întreg la minte să-şi treacă cu vederea femeia, nici cândva să o dispretuiască, aşa nu este cu putinţă ca bărbatul destrăbălat si nestăpânit să-şi iubească femeia, chiar dacă ar fi mai frumoasă decât toate. Căci dragostea cea adevărată se naşte din întreaga înţelepciune, iar din această dragoste vin mii de bunătăţi. Ca pe nişte pietre socoteş-te-le pe celelalte femei, ştiind bine că după ce te-ai căsătorit, chiar numai să priveşti cu ochi neînfrânaţi altă femeie - măritată sau nu -, te faci vinovat de osânda adulterului. Repetă-ţi aceste cuvinte în fiecare zi. Şi de vezi că se ridică în tine pofta către altă femeie, şi de aici soţia ta îţi pare că nu te mai desfată, intră în cămara ta, şi deschizând Scriptura şi luându-1 pe Pavel mijlocitor, şi cugetând adânc şi neîncetat la aceste cuvinte, stinge văpaia. Şi aşa femeia ta îţi va fi şi mai dorită, nici o poftă nemaitrăgând pe furiş bunăvoirea ta faţă de ea. Şi nu numai că femeia îţi va fi mai dorită, ci şi tu vei ajunge mult mai venerabil şi mai liber. Căci nu este, nu este nimic mai de ruşine decât un om desfrânându-se după căsătorie. Căci nu numai pe socru şi pe prieteni, şi pe cei dragi, ci şi pe slugi le face să roşească. Şi acest lucru nu este singurul înfricoşător, ci şi că o va privi pe propria soţie mai cumplită decât orice înlănţuire şi, cătândla cea care 1-a aprins, necontenit va avea în închipuirile sale acea desfrânată.
Vrei să vezi în amănunt cât este de înfricoşător? Gândeşte-te ce fel de viată duc aceia care îşi bănuiesc femeile: fără gust le este hrana, fără saţ apa. Masa le pare plină de otrăvuri vătămătoare şi, ca de pierzanie, aşa fug de casă, [părându-li-se] plină de mii de răutăţi. Nu mai au somn, nici noapte îmbucurată, nici părtăşie cu prietenii, nici măcar cu razele soarelui. Ci socotesc că sunt împovăraţi până şi de lumina acestuia. Şi acestea se întâmplă nu nu¬mai când o văd în adulter, ci şi când doar o bănuiesc. Gândeşte-te că acestea le pătimeşte şi femeia când aude de la altul sau când bănuieşte că te-ai dat unei desfrânate. Cugetând acestea, fugi nu numai de adulter, ci şi de a-i da bănuieli soţiei. Iar dacă te bănuieşte pe nedrept, tămădu-ieşte-o şi dă-i iarăşi încrederea în tine. Căci nu din duşmănie ori nebunie, d din grijă face ea aceasta, şi din teama multă pentru propria avere. Căci avere a ei este, după cum am şi spus, trupul tău, şi încă avere mai de preţ decât toate. Nu o nedreptăţi în cele mai mari lucruri, nici nu-i da prilej de rănire. Dacă pe ea o dispreţuieşti, măcar teme-te de Dumnezeu, răzbunătorul unor asemenea fapte, Cel Ce pierde cu pedepse de nesuferit astfel de păcate. Căci celor ce îndrăznesc unele ca acestea, le zice: „viermele nu încetează şi focul nu se stinge” (Mc 9, 48). Dacă nu te muşcă cu putere cele din veacul viitor, să te înfricoşeze cele de aici.
Mulţi dintre cei ce iau aminte la desfrânate cumplit sunt pierduţi şi aici, răbdând vicleniile desfrânatelor. Căci acelea sunt geloase pe consoarta lui şi îl rup de apropiata sa şi îl înlănţuie cu totul prin dragostea [epcoq] lor. Şi fac farmece şi întrebuinţează filtre şi urzesc multe descântece. Şi aşa, îl aruncă într-o slăbiciune cumplită şi îl predau stricăciunii şi unei epuizări totale, şi mai aduc asupra-i mii de alte rele, ca să-1 piardă din viaţa aceasta. Dacă nu te temi de gheenă, omule, teme-te de vrăjitoriile lor.
Când prin această destrăbălare te faci gol de prieteşugul lui Dumnezeu şi te despoi de ajutorul cel de sus şi fără nici o teamă te ia în primire desfrânata şi îşi cheamă dracii şi coase plăcuţe de metal şi face sfătuiri potrivnice şi, [prin acestea], cu multă uşurinţă îţi îngrădeşte mântuirea. Şi te face de ocară şi de râs înaintea tuturor locuitorilor cetăţii, încât nici de milă nu mai ai parte pătimind aceste rele. Pe lângă acestea, mai pune şi paguba bunurilor, bănuielile de fiecare zi, înfumurarea, ieşirea din minţi, păcatul ce se abate din partea desfrânatelor asupra celor fără de minte, care [toate] sunt mai amare decât mii de morţi. Şi nu te-ai dăruit femeii tale, care, adesea, nici măcar un cuvânt greu nu ţi-a zis, iar desfrânatei, care te loveşte, te închini. Şi nu ţi-e ruşine, nici nu roşeşti, nici nu te rogi să te mai ţină pământul. Cum mai poţi să intri în Biserică şi să-ţi tinzi mâinile la cer? Cu ce gură îl chemi pe Dumnezeu? Cu cea cu care ai sărutat-o pe desfrânată? Şi nu te înspăimânţi, nici nu te înfricoşezi, spune-mi, că un fulger venit de sus îţi va aprinde neruşinatul cap? Chiar dacă te ascunzi de femeia-ţi pe care o nedreptăţeşti, de ochiul cel neadormit nu te poţi ascunde cândva. Fiindcă şi adulterului acela care zice: „întuneric am împrejurul meu şi ziduri, pentru ce să mă tem”, înţeleptul îi răspunde: „Că ochii Domnului sunt de mii de ori mai strălucitori decât soarele, privind la faptele oamenilor”.
De aceea şi Pavel despre toate a vorbit: „Fiecare să aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei. Femeii să-i dea bărbatul bunăvoirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (I Cor 7, 3). Miere iese din buzele femeii desfrânate, care pentru o vreme îţi va îndulci gâtlejul, dar mai apoi, mai amară decât fierea o vei afla şi mai spintecătoare decât sabia cu două tăişuri. Venin are sărutarea desfrânatei, venin ascuns şi dosit. Pentru ce te repezi după plăcerea care te face de ocară, care odrăsleşte pierzania, care aduce rană fărâ de vindecare, când poţi să te bucuri şi să nu pătimeşti nimic înfricoşător? Căci împreună cu femeia ta liberă ai şi plăcere, şi siguranţă, şi îngăduinţă, şi cinste, şi frumuseţe, şi conştiinţă bună. Acolo însă e multă amăreală, multă vătămare, osândă necurmată. Căci şi dacă nimeni dintre oameni nu te vede, conştiinţa nu încetează vreodată să te osândească. Ci oriunde te vei duce, acest judecător te va urma, osândindu-te şi urlând lucruri mari împotrivă-ţi.
Dacă cineva este mai plecat spre plăcere, mai abitir să fugă de vorbirea împreună cu desfrânatele. Căci nimic nu este mai amar decât acest obicei, nimic mai neplăcut decât întâlnirea cu ele şi nici o abatere mai pângăritoare. Căprioara iubirii şi puiul bucuriilor tale să vorbească [tainic] cu tine. Izvorul apei tale să fie numai al tău (Pilde 5, 15-18). Având izvor de apă curată, pentru ce alergi la băltoaca plină de mocirlă, plină de putoarea gheenei? Ce iertare, ce apărare vei mai avea înaintea pedepsei negrăite? Căci dacă cei ce înainte de nuntă, luând aminte la desfrâu, se pedepsesc şi dau socoteală, după cum a dat şi acela îmbrăcat cu haine murdare (Mt 22, 11-13), cu cât mai mult cei care s-au căsătorit? Căci de două ori, ba de trei, sunt vinovaţi. Că bucurându-se de mângâiere, au sărit în destrăbălarea aceea şi acest lucru nu este numai desfrâu, ci şi adulter, care este mai cumplit decât orice păcat. Acestea repetân-du-vi-le şi vouă înşivă şi femeilor voastre, aşa să le şi împlinim! De aceea, la acestea îmi şi întrerup cuvintele: „Din pricina desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie bărbatul ei. Femeii să-i dea bărbatul bunăvoirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu are stăpânie peste trupul ei, ci bărbatul. Asemenea şi bărbatul nu are stăpânie peste trupul lui, ci femeia”.
Biserica Balaneanu - Iancu Nou
Biserica este asezamantul sfint intemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin intruparea, moartea si invierea Sa, si, apoi, desavarsit prin pogorarea Sfantului Duh si prin propovaduirea si jertfa Sfintilor Apostoli si a urmasilor lor - martiri, episcopi, preoti, diaconi, si toti sfinti. Biserica este, deci obstea tuturor crestinilor care cred in Hristos, care marturisesc aceiasi dreapta credinta in Tatal, Fiul si Duhul Sfant si care asculta slujitorii sfinti randuiti de Sfintii Apostoli si de urmasii lor.
Biserica Balaneanu Iancu - Nou este Ctitorita la 1827 de catre boierul Balaneanu, cu hramul Sfantul Haralambie :Sfantul Haralambie este cel care are putere asupra ciumei, holerei si a mortii, de aceea este bine ca sarbatoarea sa fie tinuta. Icoanele il infatiseaza pe acest sfant tinand ciuma in lant.Alte legende arata ca, spre sfarsitul vietii, Sfantul umbla prin lume si vindeca bolnavii. Tot calatorind, a ajuns in tara paganilor. Acolo, imparatul l-a chemat si l-a intrebat de unde are puterea de a tamadui oamenii. Sf. Haralambie i-a spus ca el este trimisul lui Dumnezeu. Imparatul l-a crezut vrajitor si i-a poruncit sa renunte la Dumnezeu si sa devina pagan. Cum Sfantul a refuzat, imparatul a poruncit sa fie legat in lanturi si sa ii fie jupuita pielea. Fata sa l-a intrebat daca nu ii este mila de El, caci il chinuie mai rau decat a fost chinuit Iisus. Auzind acestea, imparatul si-a alungat fiica. Ea a plecat in munti si a devenit sfanta. Zece mii de ostasi au primit porunca sa il scoata din inchisoare pe Sf. Haralambie si sa il taie bucatele. Dupa ce acestea au fost infaptuite, in timpul noptii, imparatul a trimis o suta de osteni sa vada ce s-a intamplat. Deasupra gramezii de carne era o lumina mare si ingerii luau bucatelele si le puneau la loc, refacand trupul Sfantului. Acesta a fost ridicat la cer si Dumnezeu l-a intrebat ce vrea pentru suferintele sale. Sf. Haralambie a dorit ca bolile sa nu se apropie de oamenii care postesc de ziua sa.
O legenda din Bucovina spune ca Sf. Haralambie a suferit foarte mult in timpul vietii. De aceea, inainte sa moara, Dumnezeu i-a spus sa isi aleaga o rasplata. Sfantul i-a intrebat pe oameni ce ar trebui sa ceara si ei l-au rugat sa ceara ciuma, care facea pe atunci multe victime. Dumnezeu i-a daruit atunci ciuma, iar Sf. Haralambie a legat-o cu un lant si tot asa o tine si astazi. Iar cand oamenii uita sa il sarbatoreasca, ii mai da drumul pe pamant si ciuma, care are aripi si tine in mana o sabie lata, se duce la acei oameni si ii omoara.
In alta varianta se spune ca in timpurile in care Dumnezeu impartea sarcinile sfintilor, Sf. Haralambie ar fi ajuns tarziu, iar Domnul, ca sa ii dea totusi ceva, i-a daruit o catea legata cu un lant de aur.
Se crede ca daca ploua in aceasta zi, atunci ploaia va continua timp de 40 de zile.
Sfantul Nicolae: Acesta a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie. Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi. Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii.
Preoti:Parvu Constantin, Rus Augustin, Bruno Eugen
Biserica Balaneanu Iancu - Nou este Ctitorita la 1827 de catre boierul Balaneanu, cu hramul Sfantul Haralambie :Sfantul Haralambie este cel care are putere asupra ciumei, holerei si a mortii, de aceea este bine ca sarbatoarea sa fie tinuta. Icoanele il infatiseaza pe acest sfant tinand ciuma in lant.Alte legende arata ca, spre sfarsitul vietii, Sfantul umbla prin lume si vindeca bolnavii. Tot calatorind, a ajuns in tara paganilor. Acolo, imparatul l-a chemat si l-a intrebat de unde are puterea de a tamadui oamenii. Sf. Haralambie i-a spus ca el este trimisul lui Dumnezeu. Imparatul l-a crezut vrajitor si i-a poruncit sa renunte la Dumnezeu si sa devina pagan. Cum Sfantul a refuzat, imparatul a poruncit sa fie legat in lanturi si sa ii fie jupuita pielea. Fata sa l-a intrebat daca nu ii este mila de El, caci il chinuie mai rau decat a fost chinuit Iisus. Auzind acestea, imparatul si-a alungat fiica. Ea a plecat in munti si a devenit sfanta. Zece mii de ostasi au primit porunca sa il scoata din inchisoare pe Sf. Haralambie si sa il taie bucatele. Dupa ce acestea au fost infaptuite, in timpul noptii, imparatul a trimis o suta de osteni sa vada ce s-a intamplat. Deasupra gramezii de carne era o lumina mare si ingerii luau bucatelele si le puneau la loc, refacand trupul Sfantului. Acesta a fost ridicat la cer si Dumnezeu l-a intrebat ce vrea pentru suferintele sale. Sf. Haralambie a dorit ca bolile sa nu se apropie de oamenii care postesc de ziua sa.
O legenda din Bucovina spune ca Sf. Haralambie a suferit foarte mult in timpul vietii. De aceea, inainte sa moara, Dumnezeu i-a spus sa isi aleaga o rasplata. Sfantul i-a intrebat pe oameni ce ar trebui sa ceara si ei l-au rugat sa ceara ciuma, care facea pe atunci multe victime. Dumnezeu i-a daruit atunci ciuma, iar Sf. Haralambie a legat-o cu un lant si tot asa o tine si astazi. Iar cand oamenii uita sa il sarbatoreasca, ii mai da drumul pe pamant si ciuma, care are aripi si tine in mana o sabie lata, se duce la acei oameni si ii omoara.
In alta varianta se spune ca in timpurile in care Dumnezeu impartea sarcinile sfintilor, Sf. Haralambie ar fi ajuns tarziu, iar Domnul, ca sa ii dea totusi ceva, i-a daruit o catea legata cu un lant de aur.
Se crede ca daca ploua in aceasta zi, atunci ploaia va continua timp de 40 de zile.
Sfantul Nicolae: Acesta a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie. Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi. Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii.
Preoti:Parvu Constantin, Rus Augustin, Bruno Eugen
Familia crestina
FAMILIA - INDATORIRILE CRESTINULUI FATA DE FAMILIE
Ce este familia?
Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, familia este un asezamant dumnezeiesc si temelia vietii de obste. Ea se intemeiaza prin casatorie, adica prin legatura dintre barbat si femeie, binecuvantata de Dumnezeu in fata sfantului altar. Aceasta legatura rasare din imboldul firesc sadit de Dumnezeu in om. "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Efes. 5, 31).
Cea dintai familie s-a intemeiat in rai, avand ca preot si martor pe insusi Dumnezeu. "Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul" (Fac. 1, 27-28).
Care sunt insusirile familiei crestine?
Insusirile familiei crestine se desprind din invatatura sfintei Biserici despre casatorie si sunt: 1) Unitatea si egalitatea. Familia trebuie sa fie intemeiata prin legatura dintre un singur barbat si o singura femeie. "Fiecare (barbat) sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau" (I Cor. 7, 2). Sfanta noastra Biserica nu ingaduie legatura dintre barbat si mai multe femei, caci aceasta injoseste femeia. in familia crestina femeia este sotie, adica tovarasa de viata si impreuna-lucratoare cu barbatul, in toate. Crestinismul a ridicat femeia din starea de injosire fata de barbat, in care se gasea mai inainte, si a asezat-o in toata vrednicia ei de fiinta creata "dupa chipul lui Dumnezeu", precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).
Astfel, crestinismul a aratat pentru prima data ca femeii i se cuvine aceeasi pretuire ca si barbatului. Numai mult mai tarziu, oranduielile omenesti i-au recunoscut si ele femeii drepturi si indreptatiri alaturi de barbat.
2) Dragostea si buna invoire dintre soti. Cand sila, sau alte pricini, ca de exemplu averea, duc la intemeierea unei familii, atunci rareori traiul intre soti este fericit.
3) Curatia. Sotii sa nu fie in apropiata inrudire trupeasca si sufleteasca. Prin canoanele sale, sfanta noastra Biserica a stabilit gradele de rudenie, care fac cu neputinta incheierea casatoriei.
4) Sfintenia. Familia trebuie sa fie binecuvantata prin Taina Sfintei Cununii. Sfantul Apostol Pavel numeste casatoria, prin care se infiinteaza familia, Taina mare, dar nu altfel, ci numai daca ea este intemeiata in Hristos si in Biserica (Efes. 5, 32). Pentru insemnatatea pe care familia o are in viata de obste, binecuvantarea dumnezeiasca este de neaparata trebuinta.
5) Trainicia. Casatoria sa fie pentru toata viata, caci: "Ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Matei 19, 6). Iar Sfantul Apostol Pavel spune: "Celor ce sunt casatoriti le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia sa nu se desparta de barbat. Iar daca s-a despartit, sa ramana nemaritata sau sa se impace cu barbatul sau; tot asa, barbatul sa nu-si lase femeia" (I Cor. 7, 10-11). In afara de moartea trupeasca,. sfanta Biserica ingaduie desfacerea legaturii dintre soti (divortul) numai din pricini morale asemanatoare mortii trupesti, cum sunt: necredinciosia (adulterul), sau alte legaturi trupesti neingaduite (Matei 19, 9).
Sfanta noastra Biserica ingaduie recasatorirea sotilor vaduvi.
Care este scopul familiei?
Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, scopul familiei este:
1) Nasterea de copii, spre inmultirea neamului omenesc si a credinciosilor sfintei Biserici;
2) Ajutorarea sotilor intreolalta, pentru usurarea vietii;
3) Ocrotirea moralitatii sotilor.
Care este insemnatatea familiei pentru viata?
S-a mai spus ca omul este creat pentru viata in societate (de obste), adica pentru a trai impreuna cu semenii sai: "Si a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine sa fie omul singur; sa-I facem ajutor potrivit pentru el" (Fac. 2, 18). Cea dintai forma a vietii de obste este tocmai familia. Pe familie se intemeiaza apoi toate celelalte forme de viata obsteasca. Dar familia nu este numai samburele din care creste obstea (societatea) omeneasca, ci ea este si cel dintai asezamant de crestere morala a omului, neaparat necesar pentru bunastarea societatii. Familia este rasadnita de virtuti si izvor de intarire morala. in sanul ei isi primeste copilul primele indrumari de viata, care ii raman intiparite in suflet pentru totdeauna. Caci, daca temelia bunei cresteri a copilului este dragostea si intelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai intai si cel mai bine in familie. Numai parintii au dragoste fata de copiii lor in masura cea mai mare si numai ei au prilej potrivit si indelungat sa inteleaga deplin firea fiecarui copil al lor.
Pentru a-si putea indeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a creste oameni cinstiti in orice privinta, familia crestina trebuie sa se calauzeasca dupa indrumarile morale sanatoase care se gasesc in invatatura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, pastratoarea adevarurilor vesnice.
Care sunt datoriile sotilor unul catre altul?
1) Iubirea si stima reciproca. Sotii sunt datori sa se iubeasca si sa se cinsteasca unul pe altul. Aceasta datorie rasare chiar din unirea lor prin casatorie, caci ei "nu mai sunt doi, ci un trup" (Matei 19, 6). Sfantul Apostol Pavel spune: "Barbatul sa-i dea femeii iubirea datorata; asemenea si femeia barbatului" (I Cor. 7, 3).
2) Credinciosia. Sa-si pastreze unul altuia credinciosia fagaduita in fata altarului.
3) Ajutorarea. Sa se ajute unul pe altul in chip desavarsit si sa lucreze impreuna pentru cele trebuitoare vietii, impartasind impreuna atat bucuriile cat si greutatile ei.
4) Curatia si cumpatarea. Sa traiasca impreuna in dreptate, curatie si cumpatare.
5) Munca impreuna si desavarsirea morala. in orice imprejurare, sotii sunt datori sa se lege cat mai strans unul de altul, sa-si implineasca lipsurile, sa-si desavarseasca insusirile si darurile si sa lucreze impreuna pentru propasirea morala a fiecaruia si pentru buna educatie a copiilor lor, avand drept calauza poruncile crestine.
In felul acesta, viata crestina de familie va fi curata si sanatoasa, va fi scoala de virtuti, roditoare de bine pamantesc si ceresc.
Din cine este alcatuita familia?
Familia este alcatuita din parinti si copii. Parintii au datorii fata de copii, iar copiii fata de parinti.
Mai cuprinde familia si alte persoane?
Da. Pe langa parinti si copii, familia mai cuprinde si pe celelalte rude, oricat de departate. De aceea, toate rudele trebuie sa se iubeasca, sa se respecte si sa se ajute, iar felul acesta de viata sa patrunda in toata societatea omeneasca, adica in marea familie a neamului omenesc. In aceasta mare familie a omenirii, care, dupa invatatura crestina, are ca Tata pe Dumnezeu, toti oamenii sunt frati intre ei, prin Hristos. Asadar, familia crestina trebuie sa fie vatra in care focul dragostei sa nu se stinga niciodata si de la care sa se incalzeasca omul si obstea omeneasca.
Ce este familia?
Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, familia este un asezamant dumnezeiesc si temelia vietii de obste. Ea se intemeiaza prin casatorie, adica prin legatura dintre barbat si femeie, binecuvantata de Dumnezeu in fata sfantului altar. Aceasta legatura rasare din imboldul firesc sadit de Dumnezeu in om. "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Efes. 5, 31).
Cea dintai familie s-a intemeiat in rai, avand ca preot si martor pe insusi Dumnezeu. "Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul" (Fac. 1, 27-28).
Care sunt insusirile familiei crestine?
Insusirile familiei crestine se desprind din invatatura sfintei Biserici despre casatorie si sunt: 1) Unitatea si egalitatea. Familia trebuie sa fie intemeiata prin legatura dintre un singur barbat si o singura femeie. "Fiecare (barbat) sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau" (I Cor. 7, 2). Sfanta noastra Biserica nu ingaduie legatura dintre barbat si mai multe femei, caci aceasta injoseste femeia. in familia crestina femeia este sotie, adica tovarasa de viata si impreuna-lucratoare cu barbatul, in toate. Crestinismul a ridicat femeia din starea de injosire fata de barbat, in care se gasea mai inainte, si a asezat-o in toata vrednicia ei de fiinta creata "dupa chipul lui Dumnezeu", precum spune Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus" (Gal. 3, 28).
Astfel, crestinismul a aratat pentru prima data ca femeii i se cuvine aceeasi pretuire ca si barbatului. Numai mult mai tarziu, oranduielile omenesti i-au recunoscut si ele femeii drepturi si indreptatiri alaturi de barbat.
2) Dragostea si buna invoire dintre soti. Cand sila, sau alte pricini, ca de exemplu averea, duc la intemeierea unei familii, atunci rareori traiul intre soti este fericit.
3) Curatia. Sotii sa nu fie in apropiata inrudire trupeasca si sufleteasca. Prin canoanele sale, sfanta noastra Biserica a stabilit gradele de rudenie, care fac cu neputinta incheierea casatoriei.
4) Sfintenia. Familia trebuie sa fie binecuvantata prin Taina Sfintei Cununii. Sfantul Apostol Pavel numeste casatoria, prin care se infiinteaza familia, Taina mare, dar nu altfel, ci numai daca ea este intemeiata in Hristos si in Biserica (Efes. 5, 32). Pentru insemnatatea pe care familia o are in viata de obste, binecuvantarea dumnezeiasca este de neaparata trebuinta.
5) Trainicia. Casatoria sa fie pentru toata viata, caci: "Ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Matei 19, 6). Iar Sfantul Apostol Pavel spune: "Celor ce sunt casatoriti le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia sa nu se desparta de barbat. Iar daca s-a despartit, sa ramana nemaritata sau sa se impace cu barbatul sau; tot asa, barbatul sa nu-si lase femeia" (I Cor. 7, 10-11). In afara de moartea trupeasca,. sfanta Biserica ingaduie desfacerea legaturii dintre soti (divortul) numai din pricini morale asemanatoare mortii trupesti, cum sunt: necredinciosia (adulterul), sau alte legaturi trupesti neingaduite (Matei 19, 9).
Sfanta noastra Biserica ingaduie recasatorirea sotilor vaduvi.
Care este scopul familiei?
Dupa invatatura sfintei noastre Biserici, scopul familiei este:
1) Nasterea de copii, spre inmultirea neamului omenesc si a credinciosilor sfintei Biserici;
2) Ajutorarea sotilor intreolalta, pentru usurarea vietii;
3) Ocrotirea moralitatii sotilor.
Care este insemnatatea familiei pentru viata?
S-a mai spus ca omul este creat pentru viata in societate (de obste), adica pentru a trai impreuna cu semenii sai: "Si a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine sa fie omul singur; sa-I facem ajutor potrivit pentru el" (Fac. 2, 18). Cea dintai forma a vietii de obste este tocmai familia. Pe familie se intemeiaza apoi toate celelalte forme de viata obsteasca. Dar familia nu este numai samburele din care creste obstea (societatea) omeneasca, ci ea este si cel dintai asezamant de crestere morala a omului, neaparat necesar pentru bunastarea societatii. Familia este rasadnita de virtuti si izvor de intarire morala. in sanul ei isi primeste copilul primele indrumari de viata, care ii raman intiparite in suflet pentru totdeauna. Caci, daca temelia bunei cresteri a copilului este dragostea si intelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai intai si cel mai bine in familie. Numai parintii au dragoste fata de copiii lor in masura cea mai mare si numai ei au prilej potrivit si indelungat sa inteleaga deplin firea fiecarui copil al lor.
Pentru a-si putea indeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a creste oameni cinstiti in orice privinta, familia crestina trebuie sa se calauzeasca dupa indrumarile morale sanatoase care se gasesc in invatatura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, pastratoarea adevarurilor vesnice.
Care sunt datoriile sotilor unul catre altul?
1) Iubirea si stima reciproca. Sotii sunt datori sa se iubeasca si sa se cinsteasca unul pe altul. Aceasta datorie rasare chiar din unirea lor prin casatorie, caci ei "nu mai sunt doi, ci un trup" (Matei 19, 6). Sfantul Apostol Pavel spune: "Barbatul sa-i dea femeii iubirea datorata; asemenea si femeia barbatului" (I Cor. 7, 3).
2) Credinciosia. Sa-si pastreze unul altuia credinciosia fagaduita in fata altarului.
3) Ajutorarea. Sa se ajute unul pe altul in chip desavarsit si sa lucreze impreuna pentru cele trebuitoare vietii, impartasind impreuna atat bucuriile cat si greutatile ei.
4) Curatia si cumpatarea. Sa traiasca impreuna in dreptate, curatie si cumpatare.
5) Munca impreuna si desavarsirea morala. in orice imprejurare, sotii sunt datori sa se lege cat mai strans unul de altul, sa-si implineasca lipsurile, sa-si desavarseasca insusirile si darurile si sa lucreze impreuna pentru propasirea morala a fiecaruia si pentru buna educatie a copiilor lor, avand drept calauza poruncile crestine.
In felul acesta, viata crestina de familie va fi curata si sanatoasa, va fi scoala de virtuti, roditoare de bine pamantesc si ceresc.
Din cine este alcatuita familia?
Familia este alcatuita din parinti si copii. Parintii au datorii fata de copii, iar copiii fata de parinti.
Mai cuprinde familia si alte persoane?
Da. Pe langa parinti si copii, familia mai cuprinde si pe celelalte rude, oricat de departate. De aceea, toate rudele trebuie sa se iubeasca, sa se respecte si sa se ajute, iar felul acesta de viata sa patrunda in toata societatea omeneasca, adica in marea familie a neamului omenesc. In aceasta mare familie a omenirii, care, dupa invatatura crestina, are ca Tata pe Dumnezeu, toti oamenii sunt frati intre ei, prin Hristos. Asadar, familia crestina trebuie sa fie vatra in care focul dragostei sa nu se stinga niciodata si de la care sa se incalzeasca omul si obstea omeneasca.
Quelques donnees concernant la Coupe du Monde France 98
L’histoire du football en France debuta en 1872 au Havre avec la naissance du Havre Ac (club omnisports). Les deux premiers clubs ayant pour objet essentiel le football furent crees en 1891 dans la region pariesienne, mais etaient composes exclusivement de membres britanniques. Le premier club d’inspiration francaise fut le Club Parisien. Des 1894, un championnat de France fut dispute, remporte la premiere annee par le Standard Ac. Il fallut attendere la saison 1932 -1933 pour voir se dispute le premier championnat de France professionnel, la Coupe de Feance, elle, datant deja de la saison 1917-1918. Jusqu’a la victoire de 1998 le football francais avait deja conquis plusieurs titres de gloire puisque l’equipe de France a obtenu deux fois la troisieme place en Coupe du Monde (1958 en Suede et 1986 au Mexique) et une fois la quatrieme (1982 en Espagne). Sous le capitanat de Michel Platini ,president de FRANCE 98 ,la France a remporte le Tournoi des Jeux Olimpiques de Los Angeles en 1984. Au niveau des clubs ,ensuite ,l’Olympique de Marseille a remporte la plus prestigieuse des coupes europeennes ,celle des clubs cccchampions.C’etait en 1993.Le PSG a remporte en 1996 la Coupe d’Europe des vainqueurs de coupe. La France est une grande nation de football.Le comportement de l’equipe de France et aussi de celles de ses clubs sur la scene europeenne en est la preuve indiscutable.Pour la memoire ,et pour le plaisir,voici quelques-unes des pages memorables du football Francais. Sachant que les plus belles restent evidemment a ecrire…
L’equipe de France
§ 1958 - 3eme place a la Coupe du Monde en Suede (c’est le record de buts marques lors d’une phase finale, detenu par le francais Just Fontaine)
1984 - La France victorieuse au championnat d’Europe des Nations
1986 - 3eme place a la Coupe du Monde au Mexique
1990/1991 - La France aligne 8 victoires en autant de matches lors des qualifications de l’Euro’92 (un exploit unique a ce jour !)
1996 - La France est demi-finaliste de Euro’96 en Angleterre
1998 - Championne du Monde .
Pour la premiere fois, cette competition finale accueillera 32 pays au lieu de 24 precedemment. Le tirage au sort qui interviendra en decembre 1997 en France, aura pour object de repartir en 8 groupes les 32 pays qui s’affronteront au cours du premier tour. Les deux premiers de chaque groupe seront qualifies pour disputer les huitiemes de finale, suivis des quarts de finale, demi-finale, finale pour la troisieme place et finale. Au total, la phase finale a vu 64 matches pendant 33 jours.
Si le football est devenu le jeu prefere des hommes, il doit son universalite a la simplicite de ses regles, mais aussi au fantastiques rayonnement de la Coupe du Monde. Tous les quatre ans, la Terre entiere se passionne pour ce merveilleux spectacle.
On etait loin d’imaginer, en juillet 1930, lorsque le coup d’envoi de la premiere Coupe du Monde fut donne a Montevideo, que cette competition deviendrait la plus grande fete sportive. De fait, aucun rendez-vous international, aucun evenement ne beneficie d’un retentissement comparable et ce tournoi grandiose est entre definitivement dans le domaine du superlatif (de 1,5 milliards de personnes devant le petit ecran pour la seule finale Bresil-Italie de 1994 jusqu’a 1,9 milliards pour 1998).
Puisque la Coupe du Monde est le rendez-vous du football avec sa legende, toutes les nations sont concernees par l’evenement. Dans la perspective de la competition finale organisee pat la France en 1998, 172 pays -un record- ont fait parvenir leur engagement pour participer aux eliminatoires. 172 pays pour 30 places qualificatives seulement, le Bresil, tenant du titre, et la France, pays organisateur, etant qualifie d’office.
Avec 32 equipes qui disputeront un total de 64 matches, soit 8 equipes et 12 matches de plus que dans les editions precedentes, la Frances a accueilli en 1998 la plus grande Coupe du Monde jamail organisee ! Pendant 33 jours, du 10 juin au 12 juillet 1998 a eu lieu ce qui peut etre considere comme le plus grand evenement sportif de la fin de ce siecle.
L’equipe de France
§ 1958 - 3eme place a la Coupe du Monde en Suede (c’est le record de buts marques lors d’une phase finale, detenu par le francais Just Fontaine)
1984 - La France victorieuse au championnat d’Europe des Nations
1986 - 3eme place a la Coupe du Monde au Mexique
1990/1991 - La France aligne 8 victoires en autant de matches lors des qualifications de l’Euro’92 (un exploit unique a ce jour !)
1996 - La France est demi-finaliste de Euro’96 en Angleterre
1998 - Championne du Monde .
Pour la premiere fois, cette competition finale accueillera 32 pays au lieu de 24 precedemment. Le tirage au sort qui interviendra en decembre 1997 en France, aura pour object de repartir en 8 groupes les 32 pays qui s’affronteront au cours du premier tour. Les deux premiers de chaque groupe seront qualifies pour disputer les huitiemes de finale, suivis des quarts de finale, demi-finale, finale pour la troisieme place et finale. Au total, la phase finale a vu 64 matches pendant 33 jours.
Si le football est devenu le jeu prefere des hommes, il doit son universalite a la simplicite de ses regles, mais aussi au fantastiques rayonnement de la Coupe du Monde. Tous les quatre ans, la Terre entiere se passionne pour ce merveilleux spectacle.
On etait loin d’imaginer, en juillet 1930, lorsque le coup d’envoi de la premiere Coupe du Monde fut donne a Montevideo, que cette competition deviendrait la plus grande fete sportive. De fait, aucun rendez-vous international, aucun evenement ne beneficie d’un retentissement comparable et ce tournoi grandiose est entre definitivement dans le domaine du superlatif (de 1,5 milliards de personnes devant le petit ecran pour la seule finale Bresil-Italie de 1994 jusqu’a 1,9 milliards pour 1998).
Puisque la Coupe du Monde est le rendez-vous du football avec sa legende, toutes les nations sont concernees par l’evenement. Dans la perspective de la competition finale organisee pat la France en 1998, 172 pays -un record- ont fait parvenir leur engagement pour participer aux eliminatoires. 172 pays pour 30 places qualificatives seulement, le Bresil, tenant du titre, et la France, pays organisateur, etant qualifie d’office.
Avec 32 equipes qui disputeront un total de 64 matches, soit 8 equipes et 12 matches de plus que dans les editions precedentes, la Frances a accueilli en 1998 la plus grande Coupe du Monde jamail organisee ! Pendant 33 jours, du 10 juin au 12 juillet 1998 a eu lieu ce qui peut etre considere comme le plus grand evenement sportif de la fin de ce siecle.
Instalarea – formate fizice – tehnologii de încapsulare ale memoriilor
Pe un sistem Pentium, SIMM-urile cu 72 de pini trebuie instalate în perechi, în cazul unei maşini 486, SIMM-urile de 30 de pini trebuie instalate în grupuri de câte patru, datorită lăţimii magistralei de date.
Iată principalele etape ce trebuie urmărite în instalarea de memorie:
1. Localizaţi sloturile de memorie. Opriţi calculatorul, scoateţi din priză cablul de alimentare (amănunt foarte important dacă aveţi un sistem Pentium II) şi desfaceţi carcasa. Sloturile de memorie sunt în general plasate în partea de sus a plăcii de bază. Ele au culoare albă în cazul SIMM-urilor şi neagră (sloturile fiind mai lungi) în cazul DIMM-urilor. La sistemele Pentium II, Pentium III sau K6, sloturile (aproape intotdeauna DIMM) sunt amplasate în apropierea procesorului.
Sloturile de memorie sunt grupate în seturi numite bancuri (banks). Bancurile DIMM necesită un singur DIMM; în cazul sloturilor SIMM de 72 de pini, un banc trebuie să cuprindă două module. Aceasta înseamnă că puteţi adăuga sau scoate un singur DIMM, dar trebuie să manevraţi două module din acelaşi banc în cazul SIMM-urilor. Chiar langă sloturi ar trebui să găsiţi inscripţii pe placa de bază ce indică numărul bancului respectiv. Umpleţi bancurile în ordinea crescătoare a numerelor.
2. Introduceţi modulele. Instalaţi fiecare SIMM respectând orientarea scobiturii de pe una dintre margini şi introducându-l oblic în slot (la aproximativ 45 grade). Apoi apăsaţi-l ferm şi rotiţi-l spre verticală până când se fixează pe poziţia normală. Nu abuzaţi de forţă; dacă modulul nu intră, încercaţi din nou. Repetaţi pasul pănâ când aţi introdus toate SIMM-urile. In cazul DIMM-urilor, lucrurile sunt mai simple: acestea trebuie introduse în slot vertical. Cele două crestături caracteristice DIMM-urilor nu vă permit instalarea greşită. Apăsaţi-le în jos ferm, dar nu le forţaţi excesiv. Dacă slotul este prevăzut cu urechiuşe, închideţi-le. Dacă acestea nu se potrivesc, înseamnă că nu aţi împins DIMM-ul suficient. Unele sisteme mai vechi necesită setarea manuală a jumper-ilor sau a unor switch-uri pentru a informa PC-ul despre noua configuraţie a memoriei. In cazul unui calculator mai vechi de trei ani, citiţi manualul plăcii de bază pentru a afla dacă acest pas este necesar. Inainte de a porni calculatorul, uitaţi-vă la modulele de memorie pe care le-aţi instalat. Ar trebui să fie drepte şi verticale. Verificaţi încă o dată poziţionarea în bancuri a DIMM-urilor şi SIMM-urilor.
Deoarece cipurile de memorie sunt prea mici, ele au fost plasate pe un mediu care să poată fi manipulat şi introdus în sistem. Soluţia a fost plasarea cipurilor pe o mică plachetă din fibră de sticlă, - modulul de memorie.
Există mai multe tehnologii de încapsulare a memoriei:
s DIP (Dual Inline Package) – este varianta clasică de încapsulare, în care cip-ul este prevăzut cu un număr de pini pe partea sa inferioară, pini care vor fi introduşi în socluri speciale. Dezavantajul este că datorită rezistenţei reduse pinii se pot rupe destul de uşor. Acest tip de încapsulare este prezent pe sisteme foarte vechi (286) şi plăci video vechi.
s SOJ (Small Outline “J”lead) – este o metodă de încapsulare mai modernă, regasită la modulele SIMM şi cip-urile BIOS (uneori). Se aseamănă cu DIP-ul, cu diferenţa că în loc de pini sunt folosite nişte terminale în formă de “J”, care se prind prin îndoire.
s TSOP (Thin Small Outline Package) – este tot o încapsulare de tip SMD (Surface Mounted Devices), dar care necesită o suprafaţă foarte redusă şi de aceea este folosită pe plăci PCMCIA, ca şi pe notebook-uri şi unele plăci video.
s BGA (Ball Grid Array) – este o metodă mai nouă de încapsulare în care cip-urile sunt ataşate cu ajutorul unor biluţe din cositor plasate sub cip. Acestea sunt destul de ieftine şi prezintă bune proprietăţi de conductivitate electrică şi termică (permit o mai bună disipaţie a căldurii). Există mai multe variante ale încapsularii BGA (Fine BGA şi Tiny BGA), folosite în majoritatea modulelor de memorie de astăzi (inclusiv RAMBUS).
SIMM (Single Inline Memory Modules ) a fost primul realizat pe formatul de 8 biţi . Erau nişte plăcuţe mici cu 1, 2 sau 4 MB de RAM fiind conectate pe placa de bază prin 30 de pini . Având capacitatea de 8 biţi era necesară o pereche pentru vechile 286 si 386 SX. Astfel a apărut termenul de bank de memorie ceea ce semnifică o unitate funcţională de memorie RAM percepută de procesor ca un întreg, distinct de modulul fizic pe care se aflau integratele. Odată cu procesoarele pe 32 de biţi (386DX şi 486) au fost necesare 4 asemenea module fizice de 8 biţi pentru a forma un bank logic de 32 biţi. Ca un avantaj module cu timpi de acces diferiţi (60 ns şi 70 ns ) puteau coexista. Această dependenţă de mai multe componete pentru a forma întregul nu a durat , şi, cu noua generaţie de module Ram pe 32 biţi acest neajuns a fost depăşit, formatul ajungând la 72 de pini. In figura de mai jos , apar cele două tipuri de Ram : pe 32 biţi cu 72 contacte , respectiv cel de 8 biţi cu 30 de contacte .
Nici numărul de chipuri pe modul nu a fost acelaşi : existau variante de echipare cu 2, 4 sau 8 chipuri pe fiecare faţă a plăcuţei sau doar pe o singură faţă. Plăcile de bază Pentium , echipate cu SIMM-uri de 32 biţi necesitau o pereche de module, de data aceasta cu accelaşi timp de acces.
Incapsulări SIMM pe 30 si 72 pini.
Modul de memorie SIMM cu 72 de pini
DIMM (Dual Inline Memory Module ) a apărut ca o necesitate de a simplifica echiparea având 64 de biţi pe un format de 168 de pini şi fiind disponibile in variante de 8, 16, 32,… 512 MB cu timpi de acces de 12, 10, 8, şi 6 ns. Pe plăcile de bază pot fi întalnite 2- 4 socket-uri DIMM. Avantajul evident al DIMM-urilor , timpul redus de acces a permis creşterea frecvenţei bus-ului de sistem –FSB de la 66-75 MHz (cu EDO –RAM) la 100-133 MHz şi chiar mai mult (valorile peste 133 MHz sunt nestandardizate şi forţează bus-ul PCI inclusiv modulele de extensie )
Iată principalele etape ce trebuie urmărite în instalarea de memorie:
1. Localizaţi sloturile de memorie. Opriţi calculatorul, scoateţi din priză cablul de alimentare (amănunt foarte important dacă aveţi un sistem Pentium II) şi desfaceţi carcasa. Sloturile de memorie sunt în general plasate în partea de sus a plăcii de bază. Ele au culoare albă în cazul SIMM-urilor şi neagră (sloturile fiind mai lungi) în cazul DIMM-urilor. La sistemele Pentium II, Pentium III sau K6, sloturile (aproape intotdeauna DIMM) sunt amplasate în apropierea procesorului.
Sloturile de memorie sunt grupate în seturi numite bancuri (banks). Bancurile DIMM necesită un singur DIMM; în cazul sloturilor SIMM de 72 de pini, un banc trebuie să cuprindă două module. Aceasta înseamnă că puteţi adăuga sau scoate un singur DIMM, dar trebuie să manevraţi două module din acelaşi banc în cazul SIMM-urilor. Chiar langă sloturi ar trebui să găsiţi inscripţii pe placa de bază ce indică numărul bancului respectiv. Umpleţi bancurile în ordinea crescătoare a numerelor.
2. Introduceţi modulele. Instalaţi fiecare SIMM respectând orientarea scobiturii de pe una dintre margini şi introducându-l oblic în slot (la aproximativ 45 grade). Apoi apăsaţi-l ferm şi rotiţi-l spre verticală până când se fixează pe poziţia normală. Nu abuzaţi de forţă; dacă modulul nu intră, încercaţi din nou. Repetaţi pasul pănâ când aţi introdus toate SIMM-urile. In cazul DIMM-urilor, lucrurile sunt mai simple: acestea trebuie introduse în slot vertical. Cele două crestături caracteristice DIMM-urilor nu vă permit instalarea greşită. Apăsaţi-le în jos ferm, dar nu le forţaţi excesiv. Dacă slotul este prevăzut cu urechiuşe, închideţi-le. Dacă acestea nu se potrivesc, înseamnă că nu aţi împins DIMM-ul suficient. Unele sisteme mai vechi necesită setarea manuală a jumper-ilor sau a unor switch-uri pentru a informa PC-ul despre noua configuraţie a memoriei. In cazul unui calculator mai vechi de trei ani, citiţi manualul plăcii de bază pentru a afla dacă acest pas este necesar. Inainte de a porni calculatorul, uitaţi-vă la modulele de memorie pe care le-aţi instalat. Ar trebui să fie drepte şi verticale. Verificaţi încă o dată poziţionarea în bancuri a DIMM-urilor şi SIMM-urilor.
Deoarece cipurile de memorie sunt prea mici, ele au fost plasate pe un mediu care să poată fi manipulat şi introdus în sistem. Soluţia a fost plasarea cipurilor pe o mică plachetă din fibră de sticlă, - modulul de memorie.
Există mai multe tehnologii de încapsulare a memoriei:
s DIP (Dual Inline Package) – este varianta clasică de încapsulare, în care cip-ul este prevăzut cu un număr de pini pe partea sa inferioară, pini care vor fi introduşi în socluri speciale. Dezavantajul este că datorită rezistenţei reduse pinii se pot rupe destul de uşor. Acest tip de încapsulare este prezent pe sisteme foarte vechi (286) şi plăci video vechi.
s SOJ (Small Outline “J”lead) – este o metodă de încapsulare mai modernă, regasită la modulele SIMM şi cip-urile BIOS (uneori). Se aseamănă cu DIP-ul, cu diferenţa că în loc de pini sunt folosite nişte terminale în formă de “J”, care se prind prin îndoire.
s TSOP (Thin Small Outline Package) – este tot o încapsulare de tip SMD (Surface Mounted Devices), dar care necesită o suprafaţă foarte redusă şi de aceea este folosită pe plăci PCMCIA, ca şi pe notebook-uri şi unele plăci video.
s BGA (Ball Grid Array) – este o metodă mai nouă de încapsulare în care cip-urile sunt ataşate cu ajutorul unor biluţe din cositor plasate sub cip. Acestea sunt destul de ieftine şi prezintă bune proprietăţi de conductivitate electrică şi termică (permit o mai bună disipaţie a căldurii). Există mai multe variante ale încapsularii BGA (Fine BGA şi Tiny BGA), folosite în majoritatea modulelor de memorie de astăzi (inclusiv RAMBUS).
SIMM (Single Inline Memory Modules ) a fost primul realizat pe formatul de 8 biţi . Erau nişte plăcuţe mici cu 1, 2 sau 4 MB de RAM fiind conectate pe placa de bază prin 30 de pini . Având capacitatea de 8 biţi era necesară o pereche pentru vechile 286 si 386 SX. Astfel a apărut termenul de bank de memorie ceea ce semnifică o unitate funcţională de memorie RAM percepută de procesor ca un întreg, distinct de modulul fizic pe care se aflau integratele. Odată cu procesoarele pe 32 de biţi (386DX şi 486) au fost necesare 4 asemenea module fizice de 8 biţi pentru a forma un bank logic de 32 biţi. Ca un avantaj module cu timpi de acces diferiţi (60 ns şi 70 ns ) puteau coexista. Această dependenţă de mai multe componete pentru a forma întregul nu a durat , şi, cu noua generaţie de module Ram pe 32 biţi acest neajuns a fost depăşit, formatul ajungând la 72 de pini. In figura de mai jos , apar cele două tipuri de Ram : pe 32 biţi cu 72 contacte , respectiv cel de 8 biţi cu 30 de contacte .
Nici numărul de chipuri pe modul nu a fost acelaşi : existau variante de echipare cu 2, 4 sau 8 chipuri pe fiecare faţă a plăcuţei sau doar pe o singură faţă. Plăcile de bază Pentium , echipate cu SIMM-uri de 32 biţi necesitau o pereche de module, de data aceasta cu accelaşi timp de acces.
Incapsulări SIMM pe 30 si 72 pini.
Modul de memorie SIMM cu 72 de pini
DIMM (Dual Inline Memory Module ) a apărut ca o necesitate de a simplifica echiparea având 64 de biţi pe un format de 168 de pini şi fiind disponibile in variante de 8, 16, 32,… 512 MB cu timpi de acces de 12, 10, 8, şi 6 ns. Pe plăcile de bază pot fi întalnite 2- 4 socket-uri DIMM. Avantajul evident al DIMM-urilor , timpul redus de acces a permis creşterea frecvenţei bus-ului de sistem –FSB de la 66-75 MHz (cu EDO –RAM) la 100-133 MHz şi chiar mai mult (valorile peste 133 MHz sunt nestandardizate şi forţează bus-ul PCI inclusiv modulele de extensie )
Autocad
Generalităţi
AutoCAD este un program CAD utilizat în proiectarea planurilor în două dimensiuni (2D) şi mai putin trei dimensiuni (3D) dezvoltat şi comercializat de Autodesk.
Sistemul nativ de fişiere sunt cele de tip dwg, precum şi cele dxf (Drawing eXchange Format), extrem de larg răspândite.
Cu toate că iniţial a fost creat pentru să ruleze şi pe platforme ca şi Unix, Macintosh, s-a renunţat la dezvoltarea acestora în favoarea sistemului de operare Windows.
Una dintre caracteristicile care au făcut faimosă această aplicaţie, pe lângă preţul comparativ mic la data lansării cu alte softuri similare, a fost posibilitatea de ambientare şi automatizare a proceselor. Aici sunt incluse AutoLISP, Visual LISP, VBA, .Net, ObjectARX.
Versiuni
* 1982 decembrie - Version 1.0 (Release 1)
* 1983 aprilie - Version 1.2 (Release 2)
* 1983 August - Version 1.3 (Release 3)
* 1983 octombrie - Version 1.4 (Release 4)
* 1984 octombrie - Version 2.0 (Release 5)
* 1985 mai - Version 2.1 (Release 6)
* 1986 iunie - Version 2.5 (Release 7)
* 1987 aprilie - Version 2.6 (Release 8)
* 1987 septembrie - Release 9
* 1988 octombrie - Release 10
* 1990 octombrie - Release 11 ]
* 1992 iunie - Release 12
* 1994 noiembrie - Release 13
* 1997 februarie - Release 14
* 1999 martie - AutoCAD 2000 (R15.0)
* 2000 iulie - AutoCAD 2000i (R15.1)
* 2001 iunie - AutoCAD 2002 (R15.6)
* 2003 martie - AutoCAD 2004 (R16.0)
* 2004 martie - AutoCAD 2005 (R16.1)
* 2005 martie - AutoCAD 2006 (R16.2)
* 2006 martie - AutoCAD 2007 (R17.0)
* 2007 martie - AutoCAD 2008 (R17.1)
Comanda line sau scurtătura l, duce la crearea unei linii în spaţiul de desenare. Programul va cere coordonatele primului şi următorului (următoarelor) puncte.
LINE Specify first point: scrie coordonatele [x, y, z] sau clic pe spaţiul de desenare
Specify next point or [Undo]: această cerere ciclează până la apăsarea tastei Enter sau Esc
Comanda rectangle sau scurtatura rectang duce la crearea unui dreptunghi. Progamul va cere coordonatele primului punct si celui de-al doilea.
Specify first corner point: clic pe spaţiul de desenare sau, introdu coordonatele [x, y, z]
Specify other corner point: clic pe spaţiul de desenare sau, introdu coordonatele [x, y, z]
Cerc
Pentru desenarea cercului, există mai multe metode funcţie de cum este definit cercul. Din două puncte, din trei, din tangentă-tangentă-rază. În primul rând se scrie comanda circle sau scurtătura c.
CIRCLE Specify center point for circle or [3P/2P/Ttr (tan tan radius)]: Specify radius of circle or [Diameter]:
AutoCAD este un program CAD utilizat în proiectarea planurilor în două dimensiuni (2D) şi mai putin trei dimensiuni (3D) dezvoltat şi comercializat de Autodesk.
Sistemul nativ de fişiere sunt cele de tip dwg, precum şi cele dxf (Drawing eXchange Format), extrem de larg răspândite.
Cu toate că iniţial a fost creat pentru să ruleze şi pe platforme ca şi Unix, Macintosh, s-a renunţat la dezvoltarea acestora în favoarea sistemului de operare Windows.
Una dintre caracteristicile care au făcut faimosă această aplicaţie, pe lângă preţul comparativ mic la data lansării cu alte softuri similare, a fost posibilitatea de ambientare şi automatizare a proceselor. Aici sunt incluse AutoLISP, Visual LISP, VBA, .Net, ObjectARX.
Versiuni
* 1982 decembrie - Version 1.0 (Release 1)
* 1983 aprilie - Version 1.2 (Release 2)
* 1983 August - Version 1.3 (Release 3)
* 1983 octombrie - Version 1.4 (Release 4)
* 1984 octombrie - Version 2.0 (Release 5)
* 1985 mai - Version 2.1 (Release 6)
* 1986 iunie - Version 2.5 (Release 7)
* 1987 aprilie - Version 2.6 (Release 8)
* 1987 septembrie - Release 9
* 1988 octombrie - Release 10
* 1990 octombrie - Release 11 ]
* 1992 iunie - Release 12
* 1994 noiembrie - Release 13
* 1997 februarie - Release 14
* 1999 martie - AutoCAD 2000 (R15.0)
* 2000 iulie - AutoCAD 2000i (R15.1)
* 2001 iunie - AutoCAD 2002 (R15.6)
* 2003 martie - AutoCAD 2004 (R16.0)
* 2004 martie - AutoCAD 2005 (R16.1)
* 2005 martie - AutoCAD 2006 (R16.2)
* 2006 martie - AutoCAD 2007 (R17.0)
* 2007 martie - AutoCAD 2008 (R17.1)
Comanda line sau scurtătura l, duce la crearea unei linii în spaţiul de desenare. Programul va cere coordonatele primului şi următorului (următoarelor) puncte.
LINE Specify first point: scrie coordonatele [x, y, z] sau clic pe spaţiul de desenare
Specify next point or [Undo]: această cerere ciclează până la apăsarea tastei Enter sau Esc
Comanda rectangle sau scurtatura rectang duce la crearea unui dreptunghi. Progamul va cere coordonatele primului punct si celui de-al doilea.
Specify first corner point: clic pe spaţiul de desenare sau, introdu coordonatele [x, y, z]
Specify other corner point: clic pe spaţiul de desenare sau, introdu coordonatele [x, y, z]
Cerc
Pentru desenarea cercului, există mai multe metode funcţie de cum este definit cercul. Din două puncte, din trei, din tangentă-tangentă-rază. În primul rând se scrie comanda circle sau scurtătura c.
CIRCLE Specify center point for circle or [3P/2P/Ttr (tan tan radius)]: Specify radius of circle or [Diameter]:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
